PUR ȘI SIMPLU Vremuri ale prostiei

Proaspăt destituit din presă pe motiv de rude în străinătate și aterizat forțat în funcția de consilier la forul judetean pentru cultură, am primit dispoziția să organizez ediția a II-a a Festivalului literar-artistic „George Bacovia” în toamna anului 1981, cînd poetul ar fi împlinit 100 de ani de la naștere. Oarecum speriat de amploarea manifestării și de puțina mea experiență, îmi pusesem nădejdea în redactorii revistei ATENEU, buni cunoscători și „dirijori” ai unor astfel de evenimente. Tipărisem sute de portrete ale lui Bacovia, umplînd cu ele toate vitrinele magazinelor, iar pictorii Teatrului Bacovia inseraseră pe pînze enorme versuri ale poetului. Pe toți stîlpii – de la Policlinica veche și pînă la Parcul trandafirilor – fixasem astfel de pînze. Orașul era gătit de sărbătoare. La statuia poetului a fost montată aparatura audio în vederea unui spectacol de sunet și lumină, a unui recital de versuri și pentru eventuale convorbiri ale celor mai importanți scriitori români cu publicul. Cu cîteva ore înainte de începerea festivalului a picat de la c.c. al p.c.r. un anume tovarăș Kiss, pe cît de incult, pe atît de pestriț la mațe, pus pe sancționat în stînga și-n dreapta, fără milă și fără remușcări, indiferent cine ar fi fost cel luat în vizor. Neînțelegînd ce vede, total analfabet în materie de cultură, a început să tune și să fulgere împotriva oamenilor de cultură, care „uite ce porcării fac”. Primul „împricinat” cu care a dat ochii a fost Petru Enășoae, președintele de atunci al forului judetean de cultură. „Ce-nseamnă mizeria asta, ce-i cu sifiliticul acela în toate vitrinele, ce rahat de poet sărbătoriți voi la Bacău? Vă ia mama dracului, vă dau afară pe toți. Unde-s portretele lu’ tovarășu’ și tovarășei, hai? Și, mă rog, cine-i Bacovia acesta, că n-am auzit de el? E un poet băcăuan. Dacă nu-l sărbătorim noi, atunci cine? – a răspuns președintele, care atacat brutal și poruncitor își cam pierduse busola. Eu am fost mai mult în agricultură, s-a disculpat el; de festival s-a ocupat un consilier de-al meu. „Dau cu el de pămînt de-l crap. Cheamă-l imediat aici”. Enășoae m-a sunat la tefelon, informîndu-mă cum stă situația. Timp de 10 minute, cît a durat drumul pînă la județeana de partid, mi-am structurat un plan de atac și apărare. Cînd am ajuns, tovarășul Kiss m-a abordat dur: „Ce morții mătii ai umplut tîrgul cu tablourile schilodului acela de Bacovia? Și unde-s portretele lu’ tovarășu’ și tovarășei, mă boule!”. Adică unde să le pun, am întrebat? Dv. știți cine era Bacovia? Un bețiv nenorocit, pe care-l adunau oamenii de prin șanțuri. Cum o să pun eu alături de el pe tovarășu’ și pe tovarășa, Doamne ferește! (și mi-am făcut o cruce mare, mare). Dacă dați dv. ordin scris, le pun. „Dracu’ să te ia, dar dacă era bețiv nenorocit de ce p… mătii îl sărbătoriți?” Ei, mai are o grămadă de neamuri pe-aici, a înființat revista ATENEU, a scris niște poezii pe care străinii din țările capitaliste le apreciază, iar „pătura” ține foarte mult la el. „Ce pătură, mă tovarășe?”. A intelectualității. Nu se zice așa: clasa muncitoare, țărănimea cooperatistă și pătura intelectualității? „Așa, sigur, da’ ce dracu’ de poezii a scris jegăritul acela? Știi vreuna?” Cum să nu știu, iată: „Dormeau adînc sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar veștmînt/ Stam singur în cavou…și era vînt/ Și scîrțîiau sicriele de plumb”. „Ho, oprește-te! Spune alta”. Poate va place asta: „Barbar cînta femeia-aceea/ Și-n jur era așa răscoală…/ Și nici nu ne-am mai dus acasă/ Și-am plîns cu frunțile pe masă/ Iar peste noi, în crîșma goală/ Barbar cînta femeia-aceea”. „Ce dracu’, bă! Alta mai ca lumea nu știi?” Știu, de ce să nu știu: „Vai și va veni o vreme/ Cînd adormi-vom amîndoi/ Și-nstrăinați prin cimitire/ Va plînge toamna peste noi”. „Mă băiete, poetul acesta-i țicnit rău de tot! Cum de vă plac poezii din astea cu sicrie, cimitire, flori de plumb, cavouri? Sînteți nebuni?” Nu nouă ne plac, păturii capitaliste îi place. „Ce pătură, mă zevzecule?” A intelectualității, nu vă spusei? Cînd a auzit cuvîntul „spusei”, imediat a devenit mai circumspect. „Bă oltene, tu de unde ești de loc, ha?” Din Scornicești, de unde să fiu?! „Și cum ați ajuns dumneavoastră tocmai la Bacău?”. M-a trimis…am răspuns eu, arătînd cu degetul mare în sus. S-a albit la față. „Păi, bine, păturii capitaliste de ce îi place așa ceva, scumpe tovarășe?”. Doar știti și dv. că societatea capitalistă e muribundă, se află în descompunere, în putrefacție. Normal că așa ceva îi place „păturii”; sicrie, cimitire, cavouri etc. Capitaliștii nu construiesc socialismul ca noi, nu-s plini de avînt patriotic ca să fie optimiști. La cimitir cu ei, tovarașe Kiss. „Bine, am înțeles. Dar, după ce se termină festivalul, să nu mai văd un tablou al mortului acesta. Iar vouă am să vă fac un raport la C.C., să știe și tovarășii de la propagandă cu ce vă ocupați voi, ăștia, de la cultura băcăuană”.

La birou, ne-am amuzat copios, împreună cu colegii, cărora le-am povestit ditamai tărășenia, după care el m-au privit grav, spunîndu-mi: să știi că dacă ăia de la C.C. sînt tot așa de tîmpiți, așteaptă-te să ne dea pe toți afară. Iar dacă află că ești de la Blăgești, te-ai ars!

Din fericire, nu ne-au dat afară, iar Festivalul Bacovia continuă și în zilele noastre. E adevărat, cu mai puțin fast, mai discret, pentru că vremea prostiei n-a trecut definitiv. Parafrazîndu-l pe Bacovia, aș spune: „Și dacă-atît a fost…/ S-aștept în umbre reci/ Ajunge să-nțeleg / Plecați sînt pe veci”.

Vasile PRUTEANU