Scurt pe 2

Inocența heruvimului

* Un politician atipic: Gigi Becali

Gigi Becali n-a fost, nu este și nu va fi niciodată omul care să se bucure de prea multă simpatie din partea semenilor. Și, fără îndoială, el știe cel mai bine acest adevăr, cel puțin incomod, ca să nu-i spunem altfel, dar cu care este nevoit să se obișnuiască de cînd se știe pe lume, tot așa cum – spre exemplu – un delfin captiv este nevoit să se obișnuiască cu „gîndul” că nu va ajunge nicicînd să zboare și căruia condițiile de captivitate nu-i oferă nici măcar imaginea văzduhului spre care, măcar, să viseze. Cu siguranță, Gigi Becali nici nu dorește să fie simpatizat sau măcar agreat.
Dacă ar dori, ar face un cît de mic efort în acest sens. Toate eforturile și strădaniile lui se consumă, de fapt, în a-și apropria stări conflictuale pe care apoi să le gestioneze după bunul plac și nu de puține ori cu patimă și chiar cu perversă voluptate. Fără așa ceva Gigi Becali ar muri de urît și de plictiseală, cu toată averea uriașă de care dispune, și pe lîngă el, tot de urît ar muri numeroșii telespectatori care seară de seară butonează cu febrilitate telecomanda, doar-doar îl vor prinde în direct pe vreunul din numeroasele canale de televiziune de care am ajuns să dispunem.
Rămas în pană de evenimente incendiare, în mijlocul cărora se simte ca peștele în apă, n-ar fi exclus ca la un moment dat să-și afunde mîna în „chimirul” bine garnisit cu…”eurodolari” spre a rosti cu vocea lui mustind de decibeli: „N-aveți de vînzare un conflict? Un bucluc, acolo, mai de doamne-ajută !?…Un tărăboi mai acătării, sau măcar o gîlceavă, ceva mai consistentă, cu iz de tribunal? Plătesc bine, dau oricît!” La urma-urmei, omul nostru are dreptate: întrega noastră viață e un infinit conflict pe care îl gestionăm mai bine sau mai rău. Dăm și primim pe măsură și, în pofida ipocritelor discursuri pacificatoare, a „idilicelor relații inter-umane” noi, pămîntenii, nu putem trăi numai printre cascade de pupături, mîngîieri și urări de bine. Dacă vrem să nu murim de plictiseală, firește. Cu toate acestea, mulți se vor întreba, de ce oare acest om vulcanic și impetuos, intrat pe scena politică cu violența unui torpilor menit să semene în juru-i nedorite naufragii, n-are nimic de-a face cu profilul politicianului de sorginte dîmbovițeană, așa cum îl cunoaștem și cu care ne-am obișnuit de atîta vreme?! Adică cu acel individ care se dă de ceasul morții să ne demonstreze devotamentul său dus pînă la sacrificiu pentru cauza celor mulți, timp în care își burdușește, cu o impetuozitate vecină cu disperarea, buzunarele, cămările și conturile fabuloase în bănci străine pe seama banului public, adică pe seama celor mulți pe care pretinde că îi slujește. Și toate acestea, în timp ce este în stare să lăcrimeze telegenic ori de cîte ori are prilejul, uzitînd aceleași zaharisite cațavencisme gen: „țărișoara mea”, „sărmanul meu popor” sau plîngînd pe umărul săracilor „care o duc atît de greu”, mai ales în preajma campaniilor electorale.
Duritatea și impetuozitatea temperamentală a insolitului magnat din Pipera fac din acesta un politician-torpilă atipic și în totală contradicție cu…arhetipul dîmbovițean amintit, motiv pentru care reușește să bată recordul de audiență TV. El nu se vrea cuceritor de inimi ușor de înduioșat, nu se poate deda la acel balet al ipocriziei și nici nu poate interpreta cu inegalabilă artă aria plină de seducție a promisiunilor fără acoperire. Pentru că el nu poate fi decît Gigi Becali, adică el însuși, multora le apare în prim-plan doar imaginea frustă a unui ins lăudăros, infatuat, insolent, arogant, orgolios, violent etc., însușiri caracteriale pe care le posedă din belșug și alți politicieni, dar pe care le maschează cu abilitate în spatele unor straturi de „cosmeticale” întinse grosier cu bidineaua prefăcătoriei și a nesimțirii. Ceea ce îl desparte în chip tranșant de alți politicieni este că acest păstor ingenuu, prin neputința de a-și însuși arta prefăcătoriei ca armă politică, considerată infailibilă (cel puțin pe meleagurile noastre), face politică deschizînd cu o larghețe de-a dreptul stupefiantă băierile propriei pungi spre a împărți sărmanilor sume de bani și bunuri materiale la cote de-a dreptul neverosimile, timp în care alții jefuiesc fără jenă și în chip sălbatic banul public, adîncind astfel și mai mult prăpastia sărăciei. Desigur, mulți spun că stupefianta generozitate a nababului piperan, a păstorașului coleric căruia i-a pus Dumnezeu mîna în cap, n-ar fi defel dezinteresată, atîta timp cît se află în fruntea unui partid ce nutrește visuri dintre cele mai ambițioase. Se prea poate, dar e de preferat de o mie de ori un politician care face politică dăruind celor bătuți de soartă nu mai puțin de 200 de case, decît un politician care fură pe diverse căi prețul a 200 de case! Din acest motiv, pe Gigi Becali te poți supăra, îl poți beșteli în fel și chip pentru firea lui afurisită, îl poți contesta și chiar injuria pentru greșelile, nu puține , pe care le comite, dar nu-l poți urî. Nu-l poți urî fără a te simți tu însuți marcat de o neașteptată și nedefinită vinovăție. Are, totuși, în manifestarea sa necontrolată și ingenuă, ceva din candoarea și inocența unui heruvim. A unui heruvim negru – vor spune mulți referindu-se la firea lui greu suportabilă – dar heruvim! Cei care au cunoscut incredibila generozitate pot exprima mult mai bine acest sentiment purtînd „marca Gigi Becali”. Dacă nu credeți, întrebați-i! (Horia Ioan POPESCU)lătesc bine, dau oricît!” La urma-urmei, omul nostru are dreptate: întrega noastră viață e un infinit conflict pe care

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!