Da, timpul se grăbește, iar noi îmbătrînim. Cugetarea aceasta am mai auzit-o, e un fel de scîncet bătrînesc, de durere a vîrstei a treia. Pe mulți bătrîni veniți în piață îi auzi spunînd asta. Se uită lung la caisele galbene, cam mici, mai mult zarzăre, dar apetisante, și se gîndesc că, iată, a mai venit o vară peste ei. Și cine știe dacă la anul, pe vremea aceasta… Negustorul cere 30.000 de lei pe kilogram, iar omul din fața mea cumpără o jumătate de kilogram. Doar așa, ca să zică și el că a mîncat caise. Pentru altele, dacă nu s-or ieftini, n-o să-i mai dea mîna. Negustorul îi zice că, normal, fructele astea trebuiau „să apară” de la începutul lui iulie, dar a fost secetă și s-au copt mai repede.
Ceva mai încolo, pe o masă se lăfăie ditamai cartofii, cam la un sfert de kilogram bucata. Sînt cartofi noi, cultivați, din cîte zice comerciantul, în Dîmbovița. El cere 10.000 pe kilogram. Sînt cartofi noi, buni, gustoși. Ăsta nu-i preț, e o adevărată pleașcă, așa își laudă el marfa. Îl privesc. E un tînăr cu ochii verzi, tuns scurt, blond, în maieu. Nu, nu-mi vine să cred că el e producătorul, dar, poate, mă înșel. Mai știi? Iată și roșiile! Sînt în plin sezon cele de solar. Mai vechiul meu prieten, Neculai Nacu, țăranul acesta frumos încă, din Matca, de la care cu două luni mai devreme cumpăram salată verde, a adus acum roșii și castraveți – 12.000 roșiile și 10.000 castraveții. Doarme tot sub mese, aici în piață, noaptea. E tot nebărbierit, ochiul drept e puțin umflat, cred că l-a tras un curent. Dar stă neclintit și-și vinde munca. E munca lui plină de trudă, mîini mari, bătătorite. Îl secondează fiica sa, Maria Pohrib, o femeie frumoasă. Seamănă cu taică-su. Ea e ceva mai încolo, tot cu roșii și castraveți de Matca. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns