Navetiștii disperării

• sute de băcăuani pleacă să muncească pe perioada verii la diferiți patroni • munca sezonieră ia amploare în construcții, prestări servicii, dar mai ales în agricultură • la loc de cinste se află acum în județul nostru munca sezonieră la recoltat cireșe și vișine

Sărăcăcios îmbrăcați, dar mereu îngrijiți, sute de oameni iau în fiecare dimineață cu asalt Gara Bacău. Poartă în mînă, sau pe umăr, gălețile goale și plasa cu de-ale gurii. Unii au zîmbetul adolescenței pe buze. Cei mai mulți ar trebui să stea acasă, să să-și vadă de reumatism sau de nepoți. La șapte fără cîteva minute pășesc, însă, pe peron. Își cumpără un pachet de țigări, niciodată din cel scump, și se rînduiesc la cișmeaua cu apă, să-și umple un bidon. Toți au o singură țintă: Itești. Timp de cîteva săptămîni, cireșele și vișinele de Itești înseamnă o rază de speranță pentru un trai mai bun.

Trenul e garat la linia unu. Mă amestec în freamătul mulțimii și mă lipesc repede de cei care merg la cules vișine. Oamenii sînt încă somnoroși, dar răcoarea dimineții îi face mai vioi. Urcăm în tren. E un furnicar. Fiecare încearcă să își găsească un loc, dar nimeni nu se face prea comod. Iteștiul e prima haltă după Bacău. Oamenii deja se gîndesc la cîte lădițe vor aduna azi. De numărul lor depinde și suma cîștigată. Mă așez pe o banchetă, lîngă un grup de pensionari. Oamenii tac. Țin găleata între picioare și privesc în gol, pe geam. În spate, un grup de tineri sfidează dimineața și vîrsta vecinilor de vagon. Nu au mai mult de 17 ani. Îl întreb pe bărbatul din stînga mea ce face la Itești. „Lucrez la cules de vișine de o săptămînă. Mai cîștig cîteva zeci de mii de lei. Sînt pensionar de boală, dar banii nu mai ajung. Pentru un cîștig suplimentar, mă cațăr prin copaci. Am muncit o viață la Aerostar și, în 1999, m-am pensionat. După o viață de muncă, am 1,7 milioane de lei pe lună. Fata cea mică e studentă, așa că pensia mea și salariul soției nu sînt suficiente. Și să culegi vișine e destul de greu. Eu nu pot să culeg decît pînă la șase lădițe. Cîștig cam 70.000 de lei pe zi, dar, dacă scad mîncarea și transportul, mai rămîn cu 40.000 de lei. Dar sînt bani și, adunați la lună, vezi ceva de ei”, spune Eugen Bibire, de 53 de ani.

Majoritatea celor care merg la cules de vișine sînt pensionari. Pensia mică nu acoperă nevoile, și așa puține, așa că oamenii uită de inimă, de durerile de spate și pleacă cu noaptea în cap să mai cîștige bani. Maria Săndulache are 67 de ani. Nu se teme să se urce în copaci. „Nu sînt ‘nalți, maică. Dar, și dacă ar fi, tot mai am putere să mă zgaibăr în ei. Eu am o pensie de 1.800.000 de lei și am lucrat în panificație. De ani buni merg la cules, la Itești. Am fost și la cireșe, dar s-au terminat. Acum culegem vișinele”, spune bătrîna. Maria Săndulache a avut un apartament de trei camere, dar l-a vîndut, că nu mai făcea față la întreținere. S-a mutat la două camere.

Timpul trece iute. Din vorbă în vorbă, ne apropiem de Itești. Lumea se înghesuie la ușa trenului. O mogîldeață cară o găleată cît ea de mare. Nu are mai mult de zece ani. „Haide, fă, mai repede, că avem de muncă”, o îndeamnă maică-sa. Nu-mi vine să-mi cred ochilor elenul femeii. Eu știu că rromii ocolesc munca. Un puști slăbuț încearcă să se strecoare prin spatele meu. Cît frînează trenul, îl întreb ce-i cu el. Băiatul e fericit că și-a luat capacitatea, și chiar cu notă mare. Ar fi dorit să meargă să se distreze, pînă va afla liceul la care a fost admis. Dar lipsa banilor din familie și dorința de a se face de folos și-au spus cuvîntul. „Am 15 ani și am terminat școala. Am luat peste opt la capacitate și sper să prind un liceu bun. Ai mei se descurcă greu cu banii, așa că muncesc și eu pe perioada verii, să îi mai ajut. O parte din bani îi folosesc însă după cum cred, iar restul îl dau lor”, ne-a spus Ionuț Strate. Trenul frînează în gara de la Itești.

Oamenii sînt controlați la ieșirea din livadă

Cobor din tren și rămîn țintuit. Nu îmi imaginam ca atîta puhoi de lume să coboare la Itești. Cred ca sînt vreo trei sute de persoane. O femeie din mulțime îmi arată unde trebuie să ajungem. Pe o movilă, la peste doi kilometri, este livada. Oamenii încep să înainteze voinicește pe coasta dealului. În față se deschide un lan de grîu copt. Oamenii se despart în două rînduri. Cele două șiruri stinghere, încrîncenarea oamenilor și sărăcia mă fac să mă gîndesc la convoaiele foametei. Pentru o clipă, îmi vine în minte o imagine dintr-un film, în care evreii erau duși spre lagărele de concentrare. Soarele începe deja să dogorească, semn că va fi o zi toridă. Intru în vorbă cu un tînăr. Sebastian Tănase are 18 ani. De o zi, este șef de echipă și este foarte încîntat. Seriozitatea i-a fost răsplătită. El a venit la cules de vișine pentru a strînge bani de pașaport. „Am lucrat în Anglia, dar mi-am pierdut actele. Acum am venit aici să strîng bani și să plec din nou. M-am lăsat de școală în clasa a X-a, dar trebuie să îmi fac un rost în viață. Aici am întîlnit și profesori, și ingineri. Ce folos că au învățat atît, să cîștige bani ca și mine?”, se întreabă, retoric, tînărul. În fața noastră, o femeie tînără merge de mînă cu fiica ei. Mihaela Burcă este în clasa a VII-a și își ajută mama. Nu au alt venit, iar în casă trebuie bani. Mama ne mărturișește cu lacrimi în ochi că ar vrea să își trimită fata în vacanță undeva, dar nu are cu ce.

Ajungem. Oamenii se așează pe iarbă și îl așteaptă pe inginer să le împartă sarcinile. Abia după ce vor fi instruiți vor putea intra în livadă. Se împart echipele. Fiecare merge la locul unde a fost planificat. De la inginerul Leonard Brînză aflăm care este programul de lucru. „Munca începe la ora 9,00 și se termină la 17.30. Acum avem cam 450 de oameni, dar fluctuația zilnică e foarte mare. Din această cauză avem probleme și la finalizarea contractelor. Pentru a face față cererii, ne-ar trebui cam 600 de oameni. Am solicitat și la forțele de muncă lucrători. Dar vin tot oamenii vechi, cu care lucrăm de ani buni. Pentru o ladă de vișine, plătim 9.000 de lei. La cireșe, dădeam 10.000 de lei, că era mai greu”, ne-a spus Leonard Brînză. Oamenii nu sînt mulțumiți de bani și nici de faptul că sînt controlați mai rău ca la armată. La încheierea zilei de lucru, fiecare lucrător care părăsește livada este verificat, să nu plece cu vișine drept suvenir. „Noi le dăm cîte un kilogram de fructe, dar, dacă zilnic ar pleca fiecare angajat cu cîte un kilogram ar înseamnă cîte jumătate de tonă aproape. De aceea preferăm să plătim cu bani”, mai spune inginerul.

Am plecat din livadă în timp ce sezonierii se pregăteau să ia masa de prînz. Pachețelele de acasă, sărăcăcioase, erau savurate la umbră. Tanti Săndulache, bătrîna de 67 de ani, striga dintr-un vișin să fie ajutată. Bătrînețea se împotmolise printre ramuri. (Claudiu TĂNĂSESCU, Fotografii: Liviu MAFTEI)