Constantin CĂLIN
În urmă cu cinci ani am publicat, în „Sinteze”, fragmente din „Jurnalul sublocotenentului Băleanu”, un document excepțional, spuneam, remarcabil atît sub raport istoric, cît și literar. Precizam că provine din arhiva lui Eusebiu Camilar (moștenită de fiica sa, Elisabeta Isanos – Goian), care a intrat în posesia lui la doi ani după apariția ediției a II-a, revăzută, a romanului „Negura” (1961), și care – o știu din propriile lui mărturii – se vedea confirmat de acesta. Alcătuit din două caiete, „jurnalul” consemnează întîmplări petrecute între 10 martie și 6 / 7 octombrie 1942. Din textul său se deduce că autorul (despre care nici azi nu posed mai multe date) era un tînăr cu personalitate, moral și uman. Însemnările sale sînt substanțiale, adesea reflexive, și de o calitate literară surprinzătoare. Cu un ton uimitor de sigur, variat după împrejurări, e povestit un drum, o aventură colectivă ce începe cu o iluzie și sfîrșește cu o mare dramă. „Bancurile” notate la începutul caietului nr. 2 constituie un fel de interludiu. Paginile nu poartă o dată, dar sînt plasate între 8 și 9 aprilie 1942, mijlocul „săptămînii luminate”, de după Paște, „căzut” în acel an pe 5 aprilie, timp în care, din cauza drumurilor desfundate, regimentul sublocotenentului Mihai Băleanu a fost nevoit să staționeze cîteva zile în localitatea Kalanciak, nu departe de litoralul rusesc al Mării Negre.
„După succesele militare din 1940 din Flandra, Adolf Hitler se duce la ghicitoare, împreună cu Mussolini și Churchill, fiecare din ei dorind să știe cine va cîștiga războiul. «Am un bazin în care se află un pește – le spune ghicitoarea. Cel care va putea prinde peștele, va cîștiga războiul». Mussolini își suflecă mînecile, saltă pantalonii și intră în bazin. Reușește să abată peștele într-un colț al bazinului, dar cînd să pună mîna pe el, îl scapă. Ghicitoarea îi face semn să iasă, și intră Hitler, după ce în prealabil își ajustase ținuta. Cu perseverență, dînd dovadă de foarte multă dibăcie, reușește să pună mîna pe pește. Ridicîndu-l deasupra apei însă, peștele îi scapă înapoi în bazin. La semnul făcut de ghicitoare, Hitler iese supărat afară din apă. La rîndul lui, Churchill nu intră în apă; cere doar o lingură de bucătărie, pe care ghicitoarea i-o dă, și începe să arunce cu lingura apa din bazin, avînd o atitudine foarte calmă.
– Ce faci, Domnule?
– Iacă, eu îl prind pe uscat.
– Bine, dar puteai cere un vas mai mare pentru treaba asta.
– Nu, mulțumesc, pot face treaba cu lingura.
– Asta însă cere foarte mult timp.
– Ce-mi pasă, o zi, o lună, poate chiar ani, dar sînt sigur că tot îl voi prinde.
Ghicitoarea nu l-a lăsat să continuie, ci i-a concediat. Mussolini și Hitler au plecat supărați; Churchill, liniștit, dînd dovadă prin calmul său că este un adevărat englez”.
„Hitler, nemulțumit de rezultatul acestei preziceri, s-a dus singur la altă ghicitoare, ferindu-se a spune însă cine este și dîndu-se drept șofer – fuhrer de mașini. Ghicitoarea îi ia palma prezicîndu-i:
– După un timp oarecare ți se va sfîrși benzina la mașină. (Germania se aproviziona cu benzină din România și Rusia Sovietică – n.aut.) La un alt interval de timp, ți se va rupe axa – natural, tot la mașină (Axa – simbol al prieteniei germano – italiene, zisă axa Roma – Berlin – n.aut.), iar după un al treilea interval de timp, mi se arată că-ți vei pierde carnetul de conducător – de fuhrer (Titlul și demnitatea de «Fuhrer», conducător al Germaniei – n.aut.).”
„Se știe că salutul fascist italian, de altfel ca al tuturor țărilor totalitare, era ridicarea mîinii drepte. După insuccesele italiene în Albania, după ocuparea Coritei (Korcei?) și a altor centre albaneze de (către) greci, prin decembrie 1940, doi români se întîlnesc.
– Știi că italienii au părăsit salutul fascist?
– Ei, nu mai spune! Și cum salută acum?
Interlocutorul ridică ambele mîini indicînd semnul de totdeauna al celor care se predau în bătălii.
– Uite-așa cică salută pe greci.”
„În luptele din Albania, foarte mulți italieni se lăsau prinși de greci. În schimb, grecii preferau să moară decît să cadă prizonieri. România, după arbitrajul de la Viena, era bună prietenă a Italiei și (a) Germaniei, iar pe teritoriul ei – în orașele comerciale de la gurile Dunării – trăiau un număr – restrîns de altfel – de greci, așezați de mult, avînd și cetățenia română. În acest timp o conversație între doi români se dirija astfel:
– Știi că s-a ordonat arestarea tuturor grecilor din România?
– Ei, asta-i, păi de ce?
– Cică a fost dorința lui Mussolini, ca să aibă în Italia prizonieri greci.”
„În noiembrie 1940, Ion Antonescu, în vizită la Hitler, îi cere favoruri pentru România. Hitler cică le promitea, dar nu din convingere. Antonescu observă și cere explicații.
– Eu nu cred în disciplina ostașului român, îi răspunde Hitler.
– Să facem o încercare: fiecare ne chemăm cîte un ostaș și-i ordonăm ceva, să vedem cum execută.
Hitler cheamă un ostaș angajînd cu el următoarea discuție:
– Îl cunoști pe domnul?
– E generalul Antonescu, conducătorul statului român.
– Arde-i cîteva înjurături și dacă vrei și-o palmă.
Soldatul neamț nu se execută, iar Hitler îl concediază, nemulțumit.
Antonescu își cheamă ordonanța, comunicîndu-i lui Hitler că-i va ordona același lucru.
– Ghiță, -l cunoști pe domnul?
– Nu, Domnule General.
– Este D-l Hitler etc.
– Ăsta-i? Anafura, născătoarea și mama lui, ăsta ne făcu să stăm doi ani concentrați și la urmă aproape ne înjumătăți țara?
Și puse mîna pe-un scaun să-l repeadă în capul Fuhrerului.
Intervine Antonescu și-l concediază.
Cică Hitler ar fi rămas uimit de disciplina românească, ostașul nu numai că execută ordinele, dar chiar prevede gîndul comandantului său”.
„În noiembrie 1940, un cutremur formidabil produce pagube enorme în România. Avusese epicentrul în Munții Vrancei. Pe atunci italienii masau trupe la frontiera greco – albaneză. Trupele sufereau de frig și erau mereu atacate de greci în munții Pindului. Un român contestă epicentrul cutremurului ca fiind în Vrancea.
– Unde atunci?
– În Munții Pindului.
– Cum asta?
– Păi să vezi: cică două divizii italiene tremurau de frig și de frica grecilor în Pind.”
În alte „bancuri” – veritabile teste de moral – figurează Laval, Daladier, Stalin, Roosevelt. Odată „interludiul” încheiat, „Jurnalul sublocotenentului Băleanu” continuă potrivit cu situațiile, cele mai multe dramatice, trăite de autor pînă la sfîrșit, care, foarte probabil, a fost chiar moartea sa.
Lasă un răspuns