FĂRĂ PREJUDECĂȚI Anonimul și eroul

Mihai BUZNEA

Trec zilnic prin piața centrală agroalimentară. Cu interese ce țin de gastronomia familială sau doar pentru a-mi scălda privirile. Să mi le bucur. Tarabele gem de produse. Găsești orice și oricît. Bani să ai! Cam scumpe, dar asta e! Nu le poți împăca pe toate, chiar dacă împărtășesc fără rezerve preferințele unui cunoscut, care obișnuiește să spună despre sine: eu, cînd merg la cumpărături, nu sînt deloc pretențios; caut ce-i mai bun și mai ieftin. Îmbucurător, printre comercianții „liberi”, cu tot felul de A.F-uri și S.R.L.-uri, își găsesc cîte-un loc și producătorii individuali. Semn că e marfă multă, iar piața „centrală” e full. Îi prefer pe țăranii care vin să-și vîndă produsele, chiar dacă le dau la aceleași prețuri. E munca lor, îi ajut să și-o valorifice, nu-i încurajez pe bișnițari să se-ngrașe pe buzunarul meu. Dar nu asta-i ideea care mă îndeamnă să scriu despre piață. Țăranul, el este anonimul și eroul care ne hrănește. Privesc cu un sentiment de bucurie, și parcă mă satur numai la vederea lor, grămezile de roșii și vinete, de ardei grași și castraveciori, dovlecei, ceapă, conopidă, verdețurile de tot felul. Cartofii. Fasolea păstăi, mazărea, varza. Pepenii. Au apărut și pepenii, mult mai repede decît în alți ani. Cireșele și vișinele, și caisele. E ceva care să lipsească? Nu cred! Și asta, toată minunea asta, într-un an în care gerurile au înghețat pînă și inima pămîntului, iar mai apoi seceta ucigașă a pîrjolit, și continuă s-o facă, pînă și nădejdile oamenilor. O secetă – spun meteorologii – comparabilă cu cea din anii ’46 – ’47, chiar mai aspră. Atunci se murea de foame. Acum, avem de toate. Care-i miracolul? Vi l-am spus deja: omul de la tîmpla pămîntului. Cel dispus la sacrificiul perpetuu pentru a-l face să ne hrănească. Fiindcă lucrează pentru sine. E propriul său stăpîn și are un singur buzunar: cel personal, pe care nu i-l umple altcineva, ci doar truda lui. Acesta pare a fi cîștigul autentic al celor 12 ani de cînd a redevenit ceea ce fusese și trebuie să fie: talpa țării. Stăpîn peste ceea ce i se cuvine și rob al palmelor și al țărînei. Mult – hulita agricultură românească, falimentată de cercuri și interese obscure, încearcă să scoată capul la lumină. Nu datorită vreunor politici naționale ori programe punctuale. În direcția asta se seamănă doar vorbe și așa-zise bune intenții de pe urmele cărora nu se vede mai nimic. Se încearcă să fim nutriți cu iluzii că datorită lui, țăranului lovit de toate relele posibile și imposibile, care înhămat la carul trudei peste poate reușește să se hrănească, dar și să ne hrănească, într-o străduință supraomenească de a transforma agricultura dintr-una de subzistență într-una performantă. Cale lungă pînă acolo, dar e, totuși, un început! Necazul e altul. Grădinile de legume, livezile, pepenăriile nu-nfloresc și nu rodesc tot anul. Belșugul de-acum are un sfîrșit; la toamnă. Ce va fi după el? Guvernanții ne-ndeamnă să nu ne facem griji. Veghează. Vom importa grîu și alte cereale, furaje, carne. Fără taxe vamale. Au redescoperit, iată, și ei, ceea ce de mulți ani știa o țară, o lume: dezastrul din irigații. Din vreo opt milioane de hectare, abia dacă mai sînt funcționabile sistemele de pe circa 200 de mii. Trebuie urgent reabilitată rețeaua, într-un parteneriat de pe poziții egale – guvern – proprietar de pămînt. Pentru anul viitor vrem să ajungem la 800 de mii de hectare, prin finanțarea cu 50 la sută a costurilor instalațiilor achiziționate. Nu-i rău, deși e foarte puțin. În ritmul ăsta, cînd vom ajunge la ce-am fost? Abia peste vreo 10 ani, dacă nu se-ntîmplă altceva, dacă nu se schimbă prioritățile, odată cu guvernele și politicile lor.

Pînă una-alta, doar țăranul demonstrează că știe adevărata valoare a pămîntului. Dacă astăzi, și mîine, și în continuare, vom avea ce pune pe masă, acest fapt i-l datorăm lui. Este un motiv în plus să-i acordăm respectul pe care-l merită.