• Interlocutor: Constantin Călin, critic și istoric literar
– Menționați în volumul „Despre șapcă și alte lucruri demodate”, apărut în 2001, că de aproape 40 de ani scrieți în gazete. Cum ați reușit să armonizați cele două activități, didactică și ziaristică?
– Devotîndu-mă fiecăreia. Și mai direct spus, punînd pasiune și într-una și în cealaltă. Îmi interzic să fiu apatic. La facultate trebuie să vorbesc, între altele, despre literatura veche. Fac din ea, însă, nu o dată, o materie contemporană, relev existența unor multiple analogii între evul mediu și prezentul nostru. Iar cînd scriu pentru ziar sau revistă, pun un accent demonstrativ în aproape fiecare rînd, fie că redactez o notă, fie un articol. Dincolo de calmul relatării e, aproape întotdeauna, o mișcare sufletească, o emoție, un gînd de o oarecare intensitate.
– Bacovia, din punctul de vedere al istoricului literar, a fost o tentație de totdeauna sau a apărut din nevoia de a umple, la un moment dat, un spațiu încă insuficient cercetat?
– Nu. Bacovia a fost un „subiect” care a venit după altele. Am vrut, mai întîi, să scriu despre Constantin Stere, apoi despre Mircea Eliade. Am citit, am afișat, dar n-au fost de acord alții. „S-ar putea să ai probleme” mi-au zis și eu le-am ascultat sfatul. Cînd am simțit că am să rămîn băcăuan, l-am ales pe Bacovia, despre care am publicat un prim articol încă din august 1964, la apariția revistei „Ateneu”. Și nu regret!…
– Cum se face că primele dumneavoastră lucrări de mai mare întindere au apărut abia în 1999 și 2001? Pînă atunci ați semnat doar studii (prefețe, postfețe) în volume de Calistrat Hogaș, Delavrancea, Perpessicius, Eusebiu Camilar?
– N-am ținut și nu țin să am un număr mare de cărți. Unii au cincisprezece – douăzeci, dar – să mă ierte Dumnezeu! -, tot degeaba. Eu aș fi bucuros să ajung să scot, din ceea ce am scris, cinci, poate șase, dar care să fie consistente și lizibile. Prețuiesc coerența și fluența, lucrurile de o anumită adîncime și clare. Pentru prefețele și postfețele despre cei amintiți, am muncit cît și-un altul pentru monografiile lor. Din materialele rămase aș putea să le redimensionez, însă nu aceasta e prioritatea. Prioritatea e să pun punct trilogiei despre Bacovia.
– Vorbiți-mi, vă rog, despre lectură, subiectul dumneavoastră favorit, abordat și în cartea menționată.
– Lectura e cea care mă menține sănătos într-o lume derezonabilă, ca să nu zic nebună. În „biroul” meu am turnuri de cărți, dar autorii pe care mă sprijin zi de zi, cu care, eventual, mă consolez sînt cîțiva istorici, moraliști și critici. Mă simt cum nu se poate mai bine în compania lor. E desfătător, e minunat să citești cu o inimă largă, primitoare lucruri care priesc minții și sufletului tău! Sau, mai ales, să le recitești. Din păcate, nu reușesc să-mi înfrînez tentația de a ști cu ce vin „cei ce vin”. Nu mă pot sustrage obiceiului de a parcurge cîteva zeci de reviste și ziare, care, în treacăt fie spus, îmi iau cam o cincime din leafa modestă de lector. Dar dacă n-aș face-o m-aș considera eu însumi un impostor. Nu pot să „predic” unor tineri despre datoria de a trăi în actualitate, iar eu să mă plimb exclusiv prin clasici. Nu pot să indic o bibliografie prin care n-am trecut cu proprii mei ochi. Lectura costă, cinstea sau necinstea profesională, de asemenea.
– Care ar fi noua „lectură” (altfel spus, cartea dumneavoastră) pe care ne-o propuneți?
– Dacă nu mă va dezminți sănătatea, va fi volumul al doilea din „Dosarul Bacovia” (o descriere a operei), terminat, într-un fel, în 1998, considerat ulterior incomplet, cum îl cred și azi, cînd mi-am pierdut o parte din răbdare. Acum, vreau – nu vreau, situația mea de la catedră mă obligă să-l dau la tipar.
– Există, cumva, și un alt proiect de perspectivă, care așteaptă zile mai bune, de liniște și timp îndestulător, pentru a fi realizat?
– Da, există. E „Cronica anilor defuncți”, în care vreau să-mi verific capacitatea de a fi onest față de mine și față de cei în mijlocul cărora am trăit. Părți din ea au apărut în „Ateneu”, „Sinteze”, și „Bucovina literară”. Mai trebuie lucrată pe ici pe colo pentru a interesa nu numai ca mărturisire, ci și ca literatură. (a consemnat Măndica MARDARE)
Lasă un răspuns