Miinile fermecate ale Jeninei

– „Dumnezeu ti-a luat, Dumnezeu ti-a dat!” spune o vorba din batrini, iar povestea unei bacauance cu o viata greu incercata vine sa confirme vorba, inca o data – povestea porneste de la minile ei betege, asa s-a nascut, aceleasi miini insa, cu care, femeia, in virsta acum de 52 de ani, reuseste sa faureasca, cu un talent si o precizie de invidiat, lucruri de nebanuit

„De multe ori m-am trezit doborita de gindul ca in viata mea, am avut bafta numai la nesansa”, sint vorbele rostite inecat, de Jenina Berendea, din pragul micutului ei apartament, aproape in loc de buna ziua. „Si totusi, Dumnezeu, cred, lasa intodeauna o compensatie”, a continuat femeia, inlacrimata de necazul ei, dar si de emotia stirnita de vizita neasteptata. In cazul ei, compensatia pentru faptul ca s-a nascut cu o malformatie congenitala a miinilor, sta in talentul si pasiunea cu care reuseste sa creeze obiecte artizanale, felicitari si tablouri care cer, in fapt, multa migala. Lucruri, nestiute insa de nimeni.

Mii de papusi pentru o lume perfecta

Nu foarte convinsa initial de „utilitatea” convorbirii cu cineva strain, incetul cu incetul, Jenina Berendea si-a deschis, in cele din urma sufletul, alegind sa-si impartaseasca povestea, tuturor. O poveste despre decadere, lupta, ridicare, rautate, din nou decadere, ajutor si iar ridicare, totodata despre speranta, talent si pasiunea necesare construirii unei lumi perfecte. „In timpul sarcinii, mama, care suferea de inima, a trebuit sa urmeze un tratament medicamentos din cauza caruia dezvoltarea mea a fost afectata. Am venit pe lume cu miinile deformate”, isi incepe destainuirea, bacauanca acum in virsta de 52 de ani. Handicapul i-a umbrit copilaria, Jenina fiind, de nenumarate ori, tinta rautatilor colegilor ei. Acelasi handicap i-a furat – in anii de liceu – si prima iubire. „Il cunoscusem prin corespondenta. Mi-a fost frica sa-i spun de miinile mele. Inevitabilul s-a intimplat insa, ne-am intilnit si cind m-a vazut, a fugit. Atunci am simtit cel mai puternic, pentru prima oara, ca lumea asta nu are nici un rost si ca trebuie sa-mi construiesc eu mie, lumea perfecta”, isi aduce aminte femeia, framintindu-si in poala, degetele-i strimbe. Iar o lume perfecta nu puteau sa-i o ofere Jeninei, decit… papusile. „M-am apucat de strins papusi, zicindu-mi ca ele nu vor ride niciodata de mine. Le luam din librarii, mari si mici, cele mai multe erau imbracate in costume nationale. Le aduceam acasa si, incetul cu incetul, am inceput sa le croiesc costume noi”, spune femeia. A strins apoi, de-a lungul multor ani, peste 3.000 de papusi.O colectie impresionanta care nu a putut ramine neremarcata, astfel ca ea a facut obiectul chiar al unei expozitii personale gazduita pentru citeva zile, acum circa 17-18 ani, de Galeriile de Arta din Bacau. In tot acest timp, viata nu a putut insa, sa nu-si urmeze, cursul ei firesc. „Dupa liceu, pe care l-am terminat in Adjud, am incercat sa dau la facultate, dar nu am luat. M-am intors in satul natal, Scarisoara, comuna Corbasca, unde, timp de 15 ani, am predat la scoala de acolo, romana si franceza”, povesteste bacauanca. Dupa Revolutie, cu ajutorul unor oameni de bine, a fost primita ca muncitor necalificat pe hirtie, in fapt ca paznic, la o companie. Se casatorise intre timp si avea deja o fetita, Mirena, acum in virsta de 22 de ani. Cind a venit pe lume si baiatul, acum elev in clasa a XI-a la un liceu bacauan, sotul a parasit-o, iar de la locul de munca, a fost data in somaj. Ulterior, s-a pensionat pe caz de boala (handicap de gradul I) si limita de virsta, veniturile ei in prezent fiind de doar citeva milioane de lei pe luna. Cum un necaz nu vine niciodata singur, mai spune bacauanca, in urma unei tragedii, a ramas si fara impresionanta colectie de papusi.

Un nou refugiu

„Eram darimata. Ma intrebam adesea, daca exista totusi un Dumnezeu si pentru mine. Eram revoltata ca m-am nascut asa si ca, din cauza asta, am parte numai de rele. Au existat insa si oameni care m-au incurajat si care m-au facut sa spun, in cele din urma, ca ma pot ridica”, povestste, inlacrimata, bacauanca. Cu gindul acesta, a reusit, treptat, sa-si redescopere un talent pe care-l uitase, in valurile vremii. „Mi-am amintit ca intotdeauna am scris frumos. In ciuda degetelor strimbe, am avut intoteauna foarte frumos. In liceu, ma stiau toti cu talentul acesta. Am zis ca-i timpul sa profit de acest lucru”, marturiseste Jenina Berendea. Nu stia insa, cum sa-si fructifice talentul. Ceva nu-i era indeanjus. „Intr-o zi, indreptindu-ma inspre biserica, rugindu-ma la Dumnezeu sa-mi dea o mina de ajutor, m-am impiedicat si am cazut. Ochii, cind am dat sa ma ridic, mi s-au oprit asupra unei flori. Am avut senzatia ca floarea aceea fusese pusa acolo, parca pentru mine. Am luat-o cu mine si acasa, i-am rupt rind pe rind petalele si le-am pus la presat intr-o carte”, povesteste femeia. Acela a fost momentul in care, imaginatia Jeninei a inceput sa lucreze. Ar putea, bunaoara, sa incerce sa faca felicitari. Si a facut. Sute, din care a reusit sa mai si vinda, toate necesitind migala si talent. Degetele miinilor, unele lipsa, altele strimbe, nu au impiedicat-o sa lucreze. Timiditatea insa si esecul inregistrat de pe urma unora care nu si-au onorat comenzile, lasind-o pe femeie si fara munca ei si fara banii promisi, o fac insa, pe Jenina Berenda, sa nu mai aiba la ce spera. „Lucrez, pentru ca asta-mi place sa fac. Mai dau felicitari, de sarbatori, la cunoscuti, fac tablouase si obiecte artizanale. Dar nu mai sper ca cineva, vreodata, mi le va putea privi sau cumpara. Le pastrez aici, in casa mea, in lumea mea perfecta”, si-a incheiat povestea, Jenina Berendea, trist, pozind in resemnare, dar totusi cu o vaga urma de speranta in suflet ca cineva, oricine, ar putea-o contrazice cindva.