ACCENTE Guvernanți și guvernați

Preluînd un excelent studiu al eminentului istoric și om de litere Jacques Barzun despre principiile guvernării democratice, fundamental prin analiza obiectivă a evoluției sale istorice și a semnelor de întrebare pe care le ridică, l-am adaptat cerințelor pe care le impune existența unei democrații autentice în țara noastră. Dar, și ca un semnal de alarmă adresat celor care ne conduc destinele, în special adevăraților oameni politici care se consideră capabili să democratizeze România în anii viitori.

Idealurile democrației la care tindem cu toții – libertate, egalitate, suveranitatea poporului – sînt atît de atrăgătoare, încît o mare diversitate de regimuri, inclusiv cel românesc, le proslăvesc, în principiu. Totuși, aspectul-cheie îl constituie, mai ales la noi, în România, cum spunea Barzun, aparatul de guvernare, „întrucît ceea ce face ca un sistem de guvernare să fie sau să nu fie liber nu este o teorie, ci modul în care funcționează acest aparat”.

Este clar că sistemul de funcționalitate al guvernării democratice nu poate fi importat, susține teoreticianul mai sus-citat, ci el trebuie să reflecte specificul istoric al fiecărei națiuni în parte și obiceiurile inimii poporului respectiv. O caracteristică dominantă și care caută să se permanentizeze în democratizarea României este modul în care aparatul de guvernare gîndește și acționează în domeniul politicii externe a țării noastre, cu dorința și speranța ca aceasta să devină și să fie considerată o societate democratică. Exemple în acest sens pot fi date, între altele, aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană, aderări de multe ori grăbite din punct de vedere politic și nu din cel economic și social, care ar presupune o gîndire mai laborioasă, mai răbdătoare în găsirea soluțiilor celor mai favorabile. Teorema democrației pare a fi simplă, dacă, bineînțeles, ar fi respectată și aplicată în scopul asigurării libertății oamenilor; condiția optimă este ca poporul să fie suveran, iar această suveranitate populară implică egalitate politică și socială.

Dacă scrutăm lumea întregului secol XX și cea a începutului de secol XXI, întîlnim pretutindeni situația, cel puțin din punctul de vedere al declarațiilor, precum că guvernul unei țări este de sorginte populară. Pretutindeni întîlnim partide politice, alegeri și adunări legislative. Deosebirea constă în cine sînt cei care constituie, respectiv reprezintă poporul, care este înțelesul termenului „partid” și cum acționează reprezentanții statului în folosul sau în detrimentul poporului.

Democrația este considerată a fi sinonimă cu guvernarea liberă; „poporul suveran” este un termen considerat a denota totalitatea, majoritatea sau o parte a oamenilor care trăiesc pe teritoriul unui stat; ce tipuri de libertăți sînt garantate de acesta, cum este asigurată existența lor și care sînt categoriile de cetățeni și indivizi care se bucură cu adevărat de aceste libertăți. Sînt întrebări complicate pe care în special noi, românii, ni le punem deseori și pe care atît politicienii noștri atît de teoreticieni, cît și unii ziariști preferă să le ignore. Esențial este – așa după cum afirma cîndva marele filosof și politician francez Jean Jacques Rousseau – ca înainte de instituirea oricărui mecanism de guvernare să se ia în considerare istoria, caracterul, obieciurile, religia, baza economică și nivelul de educație ce caracterizează un anumit popor.

Deși schimbările petrecute în ultimii 60 de ani în societățile democratice au fost similare, ele nu au fost niciodată uniforme. Noțiunile de libertate și egalitate au căpătat înțelesuri care diferă de la o țară la alta, sau chiar se contrazic. Putem afirma că în România un sistem național de servicii medicale sporește sau reduce libertatea? Putem spune că regulamentele privind utilizările ce pot fi date anumitor zone și rezervații naturale ocrotesc sau încalcă drepturile de proprietate? La un nivel mai general, putem considera că în România sporirea enormă a personalului din aparatul de stat, fără de care nenumăratele regulamente nu ar putea fi aplicate, ca și impunerile fiscale foarte ridicate necesare finanțării numeroaselor servicii acordate de stat constituie o extindere sau o îngrădire a libertății? Acolo unde este evident că nu poate fi vorba decît de o îngrădire a libertății, argumentația pe care o auzim este aceea că îngrădirea este impusă în folosul egalității.

Desigur, au existat și voci, între primii adversari ai democrației, care susțineau că ea, democrația, începe prin adoptarea idiomului libertății și ajunge în cele din urmă să promoveze o egalitate care distruge pe rînd toate libertățile. Putem, deci, lesne înțelege cum s-a putut ajunge la constrîngerile moderne, menite să asigure drepturi. Vechile inechități erau, și la noi, atît de crase, atît de iraționale și de nemeritate, excluderile și prejudecățile erau atît de dure și contraziceau adesea într-o atît de mare măsură chiar și legile vremurilor respective, încît numai măsurile ample luate de stat puteau reduce contradicțiile vieții maselor la conformitate cu esența democrației – voința populară absolută implică și o egalitate absolută. La noi, însă, totul este comparat și incert. Așa se explică diminuarea interesului față de viața politică și drepturile politice; pentru a-și exercita libertatea, cetățeanul român liber trebuie să acționeze pe căi lungi și complexe, care rareori sînt politice.

O altă caracteristică ce șochează la noi este neîncrederea cu care sînt tratați majoritatea politicienilor și, de cele mai multe ori, pe bună dreptate. Dar, oare, acest sistem pe care vrem să-l considerăm democratic necesită existența lor, îi înzestrează cu putere și pune tot ceea ce fac ei în lumina reflectoarelor? Oare nu aceiași oameni care îi aleg perpetuu îi iau în derîdere și îi critică necontenit? Iar atît oamenii culți, cît și cei cu pregătire mai modestă dezagrează poziția proeminentă a politicianului, dar pe de altă parte nu doresc să fie în pielea lui. La urma-urmelor, pe lîngă faptul că ei ne reprezintă pe noi, politicienii noștri reprezintă sistemul prin care voința noastră schimbătoare își găsește sau nu exprimarea.

Nu trebuie să uităm, de asemenea, că politicienii pe care îi alegem sînt puși în fața feluritelor situații în care trebuie să asimileze noi și noi mase de date, să facă raționamente dintre cele mai dificile, să acorde ajutor și să facă mereu plăcere altora. Tocmai această ultimă obligație îi face să pară a fi oameni fără principii. A face plăcere și a te conforma voinței altora denotă prostituție politică, dar această necesitate continuă să rămînă cheia sistemului de reprezentare democratică și, totodată, cea care trebuie să deschidă ușa unui viitor mai bun și mai sigur.

Am subliniat aceste din urmă aspecte deoarece mai sînt și politicieni români cu intenții bune, care nu par a fi amestecați cu tagma celor ce doresc să-și îmbrace haina imunității parlamentare doar pentru a-și ascunde afacerile necurate.

În concluzie, nu cred că există vreo regulă universal-aplicabilă pentru implementarea unei autentice democrații, deoarece o întreagă populație nu poate copia un sistem de guvernare prin simpla decizie de a-l adopta, iar întrebarea fundamentală ce rezultă din aceste opinii și care privește, de altfel, paradoxul, sună astfel: cum poate învăța un popor modul de funcționare al guvernării libere înainte de a se bucura el însuși de libertate și cum poate păstra un popor libertatea dacă nu poate folosi sistemul ce definește guvernarea? (Romulus Dan BUSNEA)