VARIETĂȚI CRITICE Interviurile – alte incertitudini

Constantin CĂLIN

Au fost și continuă să fie citate, fără circumspecție, explicațiile lui Bacovia în legătură cu semnificația culorilor („glasul culorilor”) în lirica sa, cu iluzia că în ele s-ar afla „cifrul” întregii opere bacoviene: „În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiție colorată, cum vrei s-o iei. (…) Pictorul întrebuințează în meșteșugul său culorile alb, roșu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligență, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul Scîntei galbene. Roșul e sîngele, viața zgomotoasă”. Oricît ar părea de curios, partea aceasta de „tratat tehnic” – pe care G. Călinescu o considera „inocentă” – nu e rezultatul observării de către Bacovia a propriei creații; în ea se simte influența unei teorii în circulație. Afirmația de fond că „în poezie (l-a) obsedat totdeauna un subiect de culoare” nu se verifică întocmai în volumele scoase pînă la data acordării celui de-al doilea interviu lui I. Valerian (1929) și, cu atît mai puțin, după aceea. În Plumb, trei sînt culorile dominante: violetul (cu 21 de ocurențe), albul (cu 19) și negrul (cu 17). În Scîntei galbene, albul (cu 13 ocurențe) depășește galbenul (care are numai 11). E drept, însă, că din tot galbenul folosit de poet cel mai mult e aci. În Cu voi…, Comedii de fond și Ștanțe burgheze, „subiectele de culoare” sînt cvasiabsente. Treptat, Bacovia merge spre „decromatizare”. Din Stanțe burgheze lipsește și albul, și negrul, și galbenul și violetul. Nici fraza despre funcția psihologică a culorilor nu-și găsește integral ilustrarea. Galbenul, de pildă, nu e peste tot în opera bacoviană, nici chiar în Scîntei galbene, „culoarea deznădejdii”. În „Strigoi”, unde e prezent de patru ori, el evocă, mai curînd, bizarul, decît deznădejdea: „Cu roșii fanare, galbene, verzi / Trec noaptea strigoii prin lanuri de grîu” etc. Prin obiectivele lor, dar mai ales, prin manieră, interviurile lui Bacovia diferă sensibil între ele. Răspunsurile date de poet sînt, în relatarea lui I. Valerian, nete. Nu lipsesc recuzările și nici profețiile. Autorul Bucăților de noapte își permite aci luxul de a fi solidar numai cu sine: „Nu-mi place tradiționalismul și nici pentru modernism n-am laude. Urmăresc regulat în Viața literară (Valerian, directorul ei nu scapă ocazia de a trage cenușa pe turta sa – n.m.) străduința generației de azi. Trăiți o nouă epocă despre care se va vorbi mai tîrziu”. În schimb, răspunsurile pe care le dă, după 14 ani, lui Vasile Netea, sînt mult mai nesigure și mai reținute, fapt care l-a determinat pe acesta să introducă următoarea precizare: „Timid, discret, nesprinten la grai, zicerile smulgîndu-i-se fără ușurință și nedorind să facă nici o impresie care să treacă peste marginea sa reală, Bacovia nu are de dat nici o indicație lumii în care trăiește, nu critică nici o alcătuire, nu polemizează cu nimeni și nu ține să rostească nici un fel de profeții asupra unor ceasuri sau deveniri care încă nu sînt”. Contrastul e frapant. Schimbarea seamănă cu cele din unele piese de teatru, în care personajul se transformă de la un act la altul pînă devine de nerecunoscut. Ce s-a întîmplat? Explicațiile nu trebuie căutate doar în inevitabila îmbătrînire și îmburghezire a poetului, sau în circumstanțe (vreme de război), ci și în felul aparte în care el este văzut de cei care îi iau interviurile. Pentru I. Valerian, Bacovia reprezenta un posibil comiliton; pentru Vasile Netea, reporter dintr-o altă generație, poetul e o figură enigmatică, spre care îl împinge atît propria curiozitate, dar și a altora. Problema lui e să afle dacă „legenda” se confirmă, ori ba? Cele arătate data trecută (vezi Ziarul de Bacău din 25 august 2003) și mai sus impun o întrebare de principiu: a fost, interviul, instrumentul adecvat revelării lui Bacovia? „Ființele de genul d-sale – remarca același Vasile Netea – sînt cu mult mai impunătoare prin destăinuirile indirecte, filtrate prin vitraliile poeziei, decît cele autoritare, solemne, grave”. Avea dreptate! În postura de intervievat, autorul Plumbului nu se dezbară de complexele și tainele sale. Omul Bacovia nu se lasă „citit” dintr-o dată. Inaptitudinea sa pentru conversație, deprinderea de a se exprima eliptic îngreunau sarcina oricărui reporter de a accede la intimitatea lui. Oricîtă iscusință ar fi dovedit acesta, ceva rămînea neatins, scăpa. Confesiunile poetului conțin mai multe incertitudini decît certitudini. De aceea corelarea lor cu alte documente e obligatorie pentru cercetător. „Bacovia – observa tot Vasile Netea – nu vorbește cu certitudini matematice și nici nu dă cuvintelor sale tonul grav al necontradicției. El își aduce aminte; i se pare numai. I se pare astfel că s-a născut în ziua de 5 sau 6 septembrie, în 1881; mai precis nu s-a nevoit a ne mărturisi”. Vagul – trebuie adăugat – va deveni și mai mare în spațiul interviurilor următoare. Bacovia – la fel și în poezie – are, o dată cu înaintarea în vîrstă, din ce în ce mai evident, aerul distanțării și înstrăinării de ceea ce a trăit, scepticismul sau uluirea celui excedat de dinamica accelerată a vieții.