Imagine comico-hilară: doi zăvozi ferecați în lanțuri, unul negru-dungat, celălalt maro-sălbatec, dar amîndoi negri-n cerul gurii și răi de n-au pereche, și-au găsit sălaș sub un cireș. De cîteva zile nu și-au părăsit postul. Stăpîna îi hrănește, cu conștiinciozitate, de trei ori pe zi, la locul de muncă. Dulăii par a nu ști să se gudure ori să dea din coadă. Educație (pardon, dresaj) severă. Nici n-au auzit de glumă. Din cînd în cînd, își dezvelesc colții la cîte vreun trecător mai puțin prident, dar, curios, care se-ncumetă să-i privească. Uneori se-ntrec și în confruntări sonore ce fac să ți se zburlească părul în cap, impunînd respect.
Care-i misia dulăilor? De unde au apărut? Dintr-un fund de grădină. Par a fi dulăii Sfintei Vineri. Au fost puși să păzească un cireș. Plin de rod. Cireșe mari, pietroase, tentante. Fructele fac oricui cu ochiul, rumene, îmbujorate de soare, așa cum stau înșirate pe crengi precum mărgelele la gîtul unei feștișcane. O plăcere să le culegi! Dar au stăpîni, iar cotarlele nu te lasă să te apropii. Haz de necaz: un tinerel mai imprudent, așteptînd maxi-taxiul de Luizi- Călugăra, a comis nelegiurea de a se sprijini de gard. Potăile parcă atît așteptau: să-l înhațe! Era bietul băiat să rămînă fără turul pantalonului!
Să nu-mi spuneți că n-ați mers, copil fiind, la furat de cireșe, fiindcă nu vă cred ! De cîte ori nu mi-am luat, și eu, picioarele la spinare, fugărit de vreo babă decrepită și acră la suflet? Exact ca-n poveștile lui Creangă.
Ce-i drept, însă, nu poate fi altfel! Doar n-o să vă invite omul, stăpînul cireșului, la cireșe rumene de-a gata: poftiți, fraților, luați-le, că mie tot nu-mi trebuie! Eu cumpăr de la piață. Aș vrea să văd și minunea asta. Între timp, o voce îmi șoptește în ureche: fariseule, tu ai fi în stare de una ca asta? Sincer să fiu, nu cred! Cînd eram copil, dacă nu puteam escalada gardurile de după care îmi făceau cu ochiul fructele aromate și zemoase, foloseam hoțoaica, o făcătură din stuf cu o capcană la capăt, specifică așezărilor de pe malul Dunării și celor din deltă. Muncă multă, zgăibăreală periculoasă, dar îmi făceam damblaua. Îmi trebuia o zi ca să mă satur. Merita, totuși!
Spuneam despre năzbîtiile copilăriei la furat de cireșe. Căci, ce altceva erau decît o joacă? Atracția pericolului. Fructul furat e mai dulce, nu? Și-mi amintesc de o întîmplare: un amic de joacă, dar și de furtișaguri de prin pomi cu roade pîrguite, a avut neinspirata idee de a-și ataca zarzărul din propria curte. Seara, întorcîndu-se taică-său de la muncă și numărînd, chipurile, fructele, a găsit cu vreo patru mai puține. Și-a chemat urgent odrasla care, s-o spun pe a- dreaptă, era cam șturlubatică, spre a-i aplica corecția: toată noaptea și pînă a doua zi, pînă spre seară, a păzit zarzărul cu pricina. Legat în lanțuri, precum zavozii de sub cireșul băcăuan, și dezlegat doar pentru a merge la privată. Nici că i-au mai trebuit amicului să-și fure propriile zarzăre!
Morala? Dacă ar trebui să ne-nlănțuim copiii ori de cîte ori merg la furat de gorgoaze, nu cred că ne-ar ajunge producția națională de lanțuri. ( Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns