Am asistat de-a lungul timpului la proteste ale celor care și-au pierdut banii în bănci falimentate, am văzut protestele micilor investitori la FNI, am văzut proteste ale muncitorilor din fabrici încăpute pe mîna unor patroni dubioși și ajunse în pragul colapsului. Dar un marș al foamei, așa cum a fost cel al țăranilor din comuna Izvoru Berheciului, de acum cîteva zile, nu țin minte să fi văzut la noi, la români, oricît de aproape de os ne-ar fi ajuns cuțitul sărăciei. O mînă de sărmani în zdrențe au înfruntat ploaia și au luat la talpă cei 30 de kilometri ai drumului pînă la Bacău ca să își ceară banii pentru ceea ce au muncit în folosul localității și pe care nu i-au mai văzut de cîteva luni bune. Mai întîi au protestat la primarul pe care și l-au ales, apoi au amenințat cu greva foamei, iar mai apoi au mers la capii județului, de unde ar fi trebuit, la urma urmei, să își primească bruma de bani din care să pună pe masă copiilor măcar o mămăligă.
Izvoru Berheciului este doar un exemplu care tinde să se generalizeze, dat fiind că există în județ alte cîteva comune unde au existat deja proteste, ce-i drept, mai palide, pentru lipsa acestor bani, la care rîvnesc cei mai săraci dintre săraci. Pus în continuare pe fapte caritabile, Guvernul s-a gîndit la ei și le-a aruncat o speranță, adică Legea venitului minim garantat, care spune că sărmanii și-ar putea alina traiul dacă muncesc la curățatul șanțurilor și copacilor cîteva ore pe lună. Guvernul a făcut însă o eschivă devenită de acum caracteristică și nu a dat indicii clare despre cine ar trebui să plătească acești bani. Teroretic, statul ar trebui să dea bani la județ, județul ar trebui mai departe să îi dea comunelor, iar fiecare primar ar trebui să împartă banii la săraci, nu-i așa, pentru a ridica nivelul de trai al populației! Un traseu sinuos, bătătorit cu tot soiul de alte legi demagogice, pe care s-au încurcat fonduri și pentru lucruri mai îndrăznețe, darămite pentru ameliorarea nivelului de trai al unor anonimi din fundul pămîntului.
Nu în ultimul rînd, și tot în cazul Izvoru Berheciului, am remarcat indolența unui primar căruia puțin i-a păsat că săracii satului au muncit totuși pentru comună și că orice muncă se și plătește, mai ales în cazul unora lipiți pămîntului. Primarul a „uitat” pur și simplu să ceară bani de la Consiliul Județean și a făcut acest lucru cînd deja copiii sărăcanilor urlau de foame prin bătături. Așa că sărmanii au mai pus o promisiune în farfurie, în așteptarea banilor, dar mai întîi a unei echipe de control de la „județ”, care îl va lua la întrebări pe primar.
Problema este că sărmanii de la Izvoru Berheciului, sau măcar o parte dintre ei, au fost mînați însă nu numai de foame în drumul spre Bacău, dar și de principiul atît de drag românului că banul trebuie cîștigat cu efort cît mai puțin. Cele nouă zile pe lună în care au fost obligați să muncească pentru comunitate le aduc bani pentru care alții trudesc un timp dublu și poate în condiții mult mai grele. Muncesc pe marginea șanțului, mă mai sprijin în coada lopeții și întind mîna la primar să îmi dea bani. Mai iau și alocațiile copiilor și se adună și de o mămăligă și de o țuică. Viața merge înainte, se gîndește beneficiarul ajutorului minim pe care statul i-l garantează. „Viața merge înainte!” își spune, cu siguranță, și nea Toma din Ardeoani, care, în ciuda faptului că are o singură mînă, nu a întins-o după ajutoare, ci o folosește de 30 de ani la muncă, cu o voință și un optimism cum rar se vede. Poate l-a depășit la capitolul voință doar Cătălin Barcan, tînărul din Buhuși care și-a pierdut ambele mîini într-un groaznic accident și care, doar cu ajutorul picioarelor și gurii, a reușit în viață, pur și simplu. Or fi primit și ei ajutoare de la stat, dar nu s-au lăsat copleșiți de necaz și au ieșit la suprafață, deasupra multora dintre noi, care încă au încă în cap mentalitatea păgubos-comunistă că undeva, sus, pe un scaun tapițat, trebuie mereu să existe un „tătuc” de la care ne vin toate, bune sau rele. (Ovidiu PAULIUC)
Lasă un răspuns