Constantin CĂLIN
„E cu putință – credea Baudelaire – ca într-un poet să nu fie și un critic”. Și-n Bacovia există unul, însă timid, inofensiv, insignifiant. Îi lipseau spiritul combativ, aplombul, răbdarea de a argumenta. El nu se agită și nu luptă pentru nimic; nici măcar pentru sine. De-a lungul vieții a încasat destule lovituri (parodii vulgare, aluzii malițioase, cronici negative) fără a răspunde, direct, la vreuna, deși, categoric, l-au făcut să sufere. A fost cîndva, în tinerețe, pasionat, în felul boemilor, la crîșmă sau la cafenea, dar înflăcărările de odinioară nu-i revin decît ca amintiri, episodic, pasager. Opera sa critică (folosesc cuvîntul cu oarecare îngăduință) se compune din patru articole, patru recenzii, o prefață și cîteva păreri literare disiminate în interviuri, „romane” și în așa-numitele „divagări utile”. Parțial, primul text de această factură e editorialul numărului 1 al revistei Orizonturi noi, intitulat „De ce”. Avea cînd l-a scris – nu-i inutil să precizez – 34 de ani. De aceea vorbește ca un protector al „celor ce vin”: „Orizonturi noi va fi refugiul celor tineri care, recunoscînd că niciodată nu vor vedea orizonturi noi naturale, se vor resemna căutînd orizonturi noi, imaginative, dar cu putere de realizare în domeniul culturii, urmărind drumul acelor luptători de mai nou, de mai bine, de mai omenesc”. De regulă, astfel de editoriale promit o conduită critică clară, exigentă, fermă. Bacovia, dimpotrivă, ține să arate că-i de partea celor concesivi și crede (desigur, nu numai în numele colaboratorilor, ci și al său) că e posibil ca, pornind din „reviste efemeride”, unii să ajungă „cineva în literatură”. „Cineva” (vorbă în fața căreia, nu o dată, vibrează), adică mare, important sau despre care se discută. Tipărite, recenziile lui Bacovia variază ca dimensiuni, afară de una, între o pagină și jumătate și două pagini și jumătate, din care comentariul propriu-zis e între 15 și 25 de rînduri, aproape toate de o platitudine școlărească: „Natura, artistic redată, o găsim în majoritatea poeziilor”; „poeta, printr-un talent remarcabil, ne descrie interioruri și peisagii îndeajuns de reușit redate”; „poetul și-a ales motivele de inspirație din mitologie”. Restul e umplut cu „materialul clienților”: G. Șt. Cazacu – Delarast, viitor premiant al Academiei, Agatha Grigorescu și C. Ionescu – Olt, cîntăreț „pro gloria Bacchi”, pe care îl „admiră”. Redactată sub formă de scrisoare, prefața la volumul Calea sîngelui de G. Șt. Cazacu nu depășește prin nimic nivelul recenziilor, cele 15 rînduri de prezentare cuprinzînd fraze pe care le poți bănui de convenționalism: „Sînt pagini care storc multe lacrimi”; „Lucrarea aduce o notă originală, iar pe alocurea ne dă tablouri picturale, artistic executate”; „Cu fondul atît de clar și forma impecabilă Calea sîngelui ocupă un loc de cinste în literatura noastră”. În ciuda aprecierilor generoase, nu se simte deloc aderența la ceea ce comentează.
În puțina sa activitate de critic, Bacovia e, pe rînd, maestru și discipol. Maestru pentru cei amintiți mai sus; discipol – în cele trei texte consacrate (termenul e la rigoare aci) lui Alexandru Macedonski: unul publicat în timpul vieții acestuia, două – postum. Pentru exegeza macedonskiană, ele n-au nici o greutate, în schimb, contează ca acte de loialitate față de cel care îl primise în cenaclul său, îl introdusese în lumea literară din Capitală și-l protejase, inclusiv prin scris. În recenzia surprinzător de curajoasă despre Flori sacre (Macedonski încă era atacat, ironizat sau privit cu rezervă „de o anumită parte a presei”), entuziasmul său debordează de la început: „A scrie despre acest volum de poezii mi-ar trebui o beție de hașiș, de opium, de parfume orientale, sub un cer de aur și de azur cu voluptoase mîngîieri și suspinări din altă lume”. În absența acestor condiții artificiale, Bacovia se limitează să extragă doar cîteva „flori” din „buchet”, deși – spune – el ar trebui savurat „în total”. Citează așadar, fără a menționa de fiecare dată titlurile, din „Mai”, „Camee” (III.Cinstitule), „Cîntecul ploaiei”, „Rimele cîntă pe harpă”, „Dor zadarnic”, „Hora de Paști”, „Doina sărăciei” și „Perihelie”, ca fiind „cele mai scurte”, dar neuitînd în final să-i trimită pe cititori și la celelalte. Gestul său critic se oprește la exclamație: „Ce umanitar și cu ce adînc înțeles se termină frumoasa «Horă de Paști»”! Pentru Bacovia, poeziile lui Macedonski sînt pur și simplu „îmbătătoare” și nu pot fi analizate. „Să scandăm – îndeamnă el, în rîndurile care preced citatul din „Rimele cîntă pe harpă” – acest înălțător avînt, iarăși fără a mai analiza”. De un optimism integral, concluzia „acestei mici recenzii” (în realitate, cea mai mare a sa) e că Flori sacre „va rămîne pentru totdeauna”. Aceeași convingere o exprimă, după 12 ani, în articolul „Alexandru Macedonski”: „am cetit operele sale, și nu cred că vor pieri vreodată”. Însă, în 1929, revenind la subiectul Macedonski („Un poet al frumosului”), într-un număr omagial din noua serie a Orizonturilor noi, cere pentru el „mai multă dreptate”. Erau semne că fusese uitat în cei nouă ani de la moarte? Nu. Atunci, ce se întîmplase? Cred că, în urma unor experiențe amare, Bacovia se identifica moral, acum, cu autorul Nopților, a cărui mizantropie încercase să o justifice și în recenzia la Flori sacre, sub cele trei strofe din „Perihelie”: „S-ar părea că poetul, după această poezie, urăște sau se simte obosit, resimțindu-și sufletul, după atîtea ingratitudini și ultragii ce i-au fost aduse”. Acum, el însuși era plin de mizantropie, cum îl arată poemul „Vobiscum”, apărut în același an cu articolul: „Mai bine singuratec și uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător”. Evocarea lui Macedonski îi dădea ocazia să se refere la „nedreptățile politice ale vremii”, la condiția poetului și a artistului în genere (precară, derizorie) și la necesitatea răsplătirii adecvate a muncii intelectuale, „muncii oneste de gînditori”, care să le permită acestora un trai decent. Totuși lucrurile care merită cea mai mare atenție în textele despre Macedonski sînt impresiile de discipol. În intimitatea și sub tutela lui, Bacovia s-a simțit important. De altminteri, între puținele sale motive de mîndrie de care face caz e și acela de a-l fi ascultat citind fragmente din romanul Thalassa, „o întreagă operă a simțurilor”, ilustrare a ideii că „amorul e și el o normă a naturii”, și apoi de a fi publicat „pentru întîia oară” (fapt ce reprezintă bravura sa de redactor) cîteva dintre ele în prima serie a Orizonturilor noi. Ici-colo, cîte o frază explică și ce anume vedea Bacovia în Macedonski. Pentru el, acesta era, înainte de toate, promotorul unei orientări literare cu care avea afinitate: „Curentul literar, așa-zis decadent, pe care îl formula în revistele sale periodice: Literatorul, Forța morală și altele, m-a făcut să-l cunosc deaproape”. Era, după aceea, un poet „superb”, „de o eleganță suavă, unită cu o putere masivă de marmoră și bronz”, un scriitor plurivalent, „cu orizonturi de inspirație largi”, „cu o cultură occidentală și cu totul vastă”. Bacovia e fascinat, deopotrivă, de „geniul” și de „fizicul” lui Macedonski „de o noblețe artistică, învăluit într-o visare cronică și nepătrunsă”. Aflat, din 1902, printre cei „care îl vizitează și îl adoră”, îi recunoaște influența și îi rezumă astfel acțiunea: „a luptat la formarea unei poezii sociale agreabilă”, adică reușită sub aspect formal. Mai mult decît atît, un donator de energii, Macedonski „făcu să înlăture vălul prea mohorît al poeziei eminesciene”. Deși nu o recunoaște nicăieri în acești termeni, Bacovia îi datorează și afirmarea și supraviețuirea. Modestă prin rezultate, critica sa seamănă, stilistic, cu proza, în care, cum am spus, parțial, e imbricată. Însă ceea ce acolo poate fi considerat calitate, aci e defect: reticența, vagul, ambiguitatea. Construcția articolelor și recenziilor, sintaxa ideilor și a frazelor și, nu în ultimul rînd, expresia provoacă nedumeriri. De exemplu, articolul „un poet al frumosului” începe astfel, derutant: „Cu cît indiferentism mă gîndesc la acest poet care a trecut în lumea celor cinstiți…” Ca să-i dai de rost, cuvîntul indiferentism trebuie „tradus” prin scepticism, sensul cel mai rar uzitat. Întreaga ținută a articolului îl probează. Dar nu e prea bine cînd critica are nevoie de traducători.
Lasă un răspuns