• în trei butoaie, amplasate la marginea Oneștiului de pe vremea războiului, zac tone de reziduri fenolice, o parte erau sub formă de nămoluri, restul sub formă de ape și rășini fenolice • butoaiele sînt acum pe proprietăți private
De aproape 20 de ani, patru rezervoare cu reziduri petroliere zac îngropate și abandonate la poalele dealului Red, de la marginea Oneștiului. Construite de germani în timpul celui de-al doilea război mondial, rezervoarele, preluate în 1944 de armata română, au ajuns cu timpul să fie folosite de întreprinderile de pe Platforma Petrolieră Borzești, care au depozitat în ele reziduri petroliere. Asta s-a întîmplat pînă în 1985, cînd rezervoarele au fost abandonate. În urmă cu doi ani, Lia Nina Lungu, o oneșteancă care abia cumpărase un teren de casă la poalele Redului, a descoperit primul rezervor. La puțin timp s-a aflat că mai sînt alte trei rezervoare, la distanță mică, pe proprietatea cunoscutului om de afaceri Costel Cășuneanu. Nimeni nu pare că știe cine este proprietarul rezervoarelor în care zac reziduri toxice.
Cînd a descoperit rezervorul, pe terenul unde urma să-și ridice casă, Lia Nina Lungu s-a bucurat. Ea a crezut atunci că descoperirea ei este o mică „mină de aur”, pentru că a confundat rezidurile cu petrol. Cum Oneștiul este, de ani buni, cuprins de febra afacerilor cu benzină, Lia Nina Lungu a crezut că poate să scoată un ban bun din descoperirea ei. Ea chiar a făcut analize ale produsului din rezervor și i s-a spus, inițial, că poate să găsească client pentru acesta. În realitate, în rezervor erau reziduri fenolice. O parte erau sub formă de nămoluri, restul sub formă de ape și rășini fenolice.
Cînd și-a dat seama că nu are ce face cu deșeurile din rezervor, Lia Nina Lungu a apelat la autorități. Între timp se aflase și de celelalte trei rezervoare aflate pe terenul lui Costel Cășuneanu. Anul trecut, o comisie mixtă formată din reprezentanți ai Inspectoratului pentru Protecția Mediului, Poliției, Primăriei și de la Carom, aceasta din urmă ca ultim beneficiar al rezervoarelor, au demarat o anchetă pentru a se stabili riscurile pe care le prezintă aceste rezervoare aflate acum pe proprietați particulare. Concluzia a fost că acestea nu reprezintă un pericol pentru mediu atîta timp timp cît nu se umblă la ele. Nemulțumită că nu poate scăpa de reziduri, Lia Nina Lunga a deschis un proces prin care solicită ca firma Carom să golească rezervorul de reziduri, ca ea să rămînă cu recipientul care putea fi valorificat ca fier vechi. Costel Cășuneanu a solicitat, în schimb, să nu se facă vîlvă pe această temă și a spus că se va ocupa el de golirea celorlalte trei rezervoare, aflate pe teritoriul lui.
Problema a apărut atunci cînd s-a încercat să se descopere cine este, de fapt, proprietarul rezervoarelor, și deci, răspunzător de ele. Acestea au fost construite în timpul războiului de armata germană. Și, chiar dacă era în vreme de război, nemții, credincioși stilului lor, au făcut un lucru temeinic. Mai întîi, ei au construit în pămînt care de beton în care au fost băgate rezervoarele imense, făcute din tablă prinsă în nituri, după care totul a fost acoperit de pămînt. Tot aici a fost construită și o stație de pompare cu care se încărcau rezervoarele tancurilor germane.
După retragerea nemților, rezervoarele de sub Red au fost preluate de armata română. Construirea, după anii’ 50, a marilor combinate oneștene a dat o nouă utilitate rezervoarelor. Pînă prin anii 1985- 1987, în ele erau depozitate rezidurile petroliere de către întreprinderile de pe Platforma Petrolieră, care formau Grupul Industrial Petrochimic, dar cel mai mult către acea parte a grupului care a devenit, după 1990, SC Carom. Din această cauză, actuala fabrică de cauciuc a fost considerată, la un moment dat, răspunzătoare. O soluție pentru golirea rezervoarelor a fost găsită, dar nu a mai fost pusă în practică pentru că era prea costisitoare. Ar fi trebuit ca rezidurile să fie transportate la Carom ca să fie preluate și transformate în fenol și hidrocarburi. Numai că atît transportul cît și preluarea ar fi necesitat costuri de patru ori mai mari decît ceea ce s-ar fi cîștigat. Legislația actuală oferă, la rîndul ei, o soluție. Conform Legii Mediului, în cazul vînzării unei proprietăți, vînzătorul este obligat să aloce fondurile necesare pentru refacerea mediului, unde este cazul, sau poate să scadă din prețul de vînzare aceste sume, iar obligația cade în sarcina noului proprietar. Numai că și în acest caz rămîne vechea problemă, și anume cine este, de fapt, stăpînul rezervoarelor pline cu reziduri toxice îngropate la poalele dealului Red, în marginea Oneștiului? (Cristian BIBIRE)
Lasă un răspuns