Iubiri celebre

Dragoste, ură și răzbunare

Eugen ȘENDREA

Poate izbucni un război din pricina unei femei? Desigur, istoria le consemnează pe care au avut, ca punct de pornire, femeile. La noi, vestitul „Război al catanelor” a început de la o Mărie, nu oarecare, ci sora domnului Moldovei, Mihai Racoviță.

Aceasta „era dintr-un neam de boieri pămînteni din ramura Cehenilor, ridicată din răzeșie de mult, de pe vremea Lăpușneanului, cînd s-o făcut marea primenire a boierimii moldovenești. Bunicul său, Racoviță Cehar, se înrudea prin nevastă-sa Tofana Soldan cu Vasile Lupu, iar tatăl său, Ion Racoviță, marele vornic, ținea pe Anastasia, fiica lui Toma Cantacuzino, al cărui frate Iordachi era și el cumnat cu Vasile Lupu. Aceste înrudiri au făcut din neamul Racovițeștilor, pe la sfîrșitul veacului al XVII-lea, una din cele mai mari și mai bogate familii din Moldova. Mihai se căsători cu Safta, fiica lui Constantin Cantemir. Din nefericire, viitorul domn rămîne văduv, rupînd astfel legătura cu Cantemireștii. Se va recăsători cu Anița a Dedicului Codreanu din Galați, care era „o fată ca din povești cu trupul suleag, cu pielița albă, cu ochi negri și mîngîcioși, cu degetele subțiri, cu unghiile roșioare, cu mijlocelul iscusit și cu grumajul rotunjor”. Firește, era invidiată, dorită și bîrfită. Printre cei pentru care „strugurii erau acri”, se numără și Dimitrie Cantemir. De, capul era de savant, dar inima era ca la orice om. Ea însă își iubea soțul avînd împreună „opt copii durdulii, sănătoși și frumoși”. La 19 noiembrie 1704, Anița devine doamnă a Moldovei. Nu mult timp, pentru că în primăvara anului 1705 este mazilit. Revine la 13 noiembrie 1707 pe tronul Moldovei.

În afară de treburile domniei, Mihai Racoviță are grijă și de familie. Își mărită o soră cu Iordachi Cantacuzino, iar pe cealaltă Maria cu stolnicul Vasile Ceaurul. Nunțile moldovenești erau ca în povești. Iată ce cerea Ana Racoviță de la verișoara ei din „Stambul”, Victoria Rosetti, pentru nuntă: „Te rugăm, cumnată, să spui dumnealui lui Iliașcu să îngrijească să ne trimită nouă pentole, toate cu diamante bune, care însă să ne fie mai mari decît acelea ce am pus la calpacul nostru cel verde. Să caute să fie de o astfel de mărime, încît să ajungă 9 pentru un calpac, și nu 13, însă să mi le trimită cît mai curînd căci avem nevoie de ele pentru nunta pe care prea înaltul nostru domn o pregătește surorii sale, și să le avem gata pînă la lăsatul secului. Te mai rugăm să rogi din partea noastră pe preacinstitul cumnat chir Scarlatachi pentru brățările de diamant, ca să faci rost să mi le trimită și pe aceste cît mai curînd o dată cu pantalele. Pe lîngă acestea să ne trimită domnia sa și un serasir, a cătui bătătură să fie de aur alb, iar urzeala de mătase vișinie, dar fără flori. Să ne mai trimeată și un serasir alb la fel cu cel adus lui arhon vister pe care l-a refuzat. Să mai spună domnia sa lui Iliașcu să ne caute mărgăritar subțire, alb, bun ca acelea pe care mi l-a adus Hurmuz”.

Să mai spună cineva că moldovencile nu țineau pasul cu moda! Din nefericire, căsătoria Mariei cu Vasile Ceaurul s-a sfîrșit destul de repede. Cauza? Maria s-a îndrăgostit orbitor de frumosul stolnic Costandache și se mută la moșia sa din Serbești – Bacău. Rămas singur, Ceaurul nu mai are odihnă. Cu zi ce trece, dorința răzbunării e mai mare. Din cînd în cînd, boierii care trec pe la curtea sa de la Mănăstirea Cașin, îi strecoară cîte o picătură de otravă în suflet. Maria? A, e veselă și e tot timpul în brațele frumosului soț. Duminicile, în timpul slujbei se ruga scrîșnind din dinți, să-i aducă Dumnezeu mai repede ziua răzbunării. Și iată că prilejul se ivi. Războiul dintre austrieci și turci, 1716- 1718. Victoriile austriece reînnoiesc speranțele românilor. Cu ajutor militar austriac Moldova putea scăpa de sub suzeranitatea otomană. În fruntea conspirației moldovene se afla chiar Vasile Ceaurul, nepot de frate al fostului domn Gheorghe Ștefan. Lui i se alătură serdarul Miron Cuza, căpitanul Conțescu și postelnicul Nicolae Soldan. Cer ajutor generalului Stainville aflat în Transilvania. Acesta, nu se lasă rugat de două ori și trimite un mic detașament sub comanda francezului Francois Ernaut. Principalul obiectiv era prinderea lui Mihai Racoviță, aflat la cea de-a treia domnie. Vasile Ceaurul alăturîndu-se lui Ernaut, vrea însă s-o prindă pe Maria, fosta sa soție. Își stabilește cartierul general la Mănăstirea Cașin. Un oștean cu o veste importantă: „Vodă Racoviță are pentru apărare la Cetățuia din Iași, doar slugile”. Răzvrătiții ridică săbiile și dau chiote de bucurie. Mihai Racoviță era ca și pierdut! În galop se pornește spre Iași. Dar, răsculați fac o mare greșeală. Vasile Ceaurul îl lasă singur spre Iași pe căpitanul Ernaut. El va veni spre Iași, după ce va plăti o poliță Mariei. Se desprinde de detașamentul austriac și pornește în goană cailor spre Serbești. Ajunge la curtea lui Costandache la al doilea cîntat al cocoșilor, sparge poarta și la lumina făcliilor intră în iatac. Are noroc. Maria este tîrîtă de doi oșteni pînă în mijlocul curții, goală. Fostul soț e mulțumit. A reușit să se răzbune. O țigancă bătrînă care îi era slujnică abia reușește să pună pe ea un cojoc. Pusă într-un car este trimisă spre beciurile umede ale Mănăstirii Cașin. dar unde este Costandache? Acesta reușise să fugă și să se ascundă de catane. Nu stă prea mult nici aici. Răzbunarea nu era îndeajuns. Maria însoțită de patru oșteni era pornită din ordinul Ceaurului spre Brașov. Îl va desfăta pe generalul Stainville. Prin pasul Oituz, micul grup trece în Transilvania. Oștenii sînt surzi la rugămințele Mariei, de a o lăsa liberă. Nu vor să audă nici de recompensele fabuloase. Ajung la Săcele, unde fac un mic popas. Aici, oștenii Mariei slăbesc paza. N-au de ce să se teamă. O femeie fără bani și fără cunoștințe n-avea să ajungă prea departe. Se apucă de băut la han. În timp ce aceștia goleau ulcioarele cu vin, Maria și slujnica fug. Pe poteci întortocheate, cu sufletul la gură aleargă prin pădure „căutată de paza moldovenească”. Are noroc și dă peste niște ciobani săceleni. Aceștia ascultă cu uimire povestea Mariei. Stau în cumpănă. Să fie oare adevărată extraordinara ei poveste? Are din nou noroc. Le arată inelul scump cu pecete. Se trimite după negustor care făcuse în mai multe rînduri drumuri la Iași și cunoscuse familia Racoviță. Acesta sosește într-un tîrziu. Rămîne ca de piatră la vederea Mariei:

– Măria Ta, iertare. Vă recunosc foarte bine. Cu Prea Măritul domn Racoviță, fratele Măriei Voastre, m-am întîlnit de mai multe ori, marfa mea fiind bine prețuită. Cu ajutorul negustorului, reușesc cele două femei să se reîntoarcă în Moldova.

Ce a făcut în acest timp răzbunătorul Vasile Ceaurul? Simțindu-și satisfăcută dorința de răzbunare pornește și el spre Iași. Prea tîrziu. În drum, se întîlnește cu fugari din detașamentul Ernaut, însîngerați și înspăimîntați. Ceaurul află că ceambururile tătărești i-au surprins la atacul „Cetățuiei” și i-au învins, iar căpitanul francez decapitat. Negru de mînie, Ceaurul făcu cale întoarsă și se îndreptă spre întărita Mănăstire Cașin. Puhoiul tătăresc pustiește și înrobește bieții oameni. Ceaurul va mai lupta un timp, pînă în 1718. Rămas aproape singur, va trece munții în Transilvania, pe același drum pe care fosta sa soție îl făcuse cu aproape un an înainte. Va rămîne departe de Moldova nemairevenind niciodată. Mihai Racoviță se va răzbuna cumplit pe catane. Chiar și după treizeci de ani se luau măsuri împotriva lor. Moșia lui Vasile Ceaurul a fost confiscată și împărțită. Rămasă văduvă – stolnicul Costandache probabil a căzut în luptele de la Iași cu catanele – ea se retrage la moșia Rădeana, nu depatrte de fieful primului ei soț, Mănăstirea Cașin. Din porunca lui Mihai Racoviță sînt sparte zidurile groase ale mănăstirii, care vor fi refăcute abia peste o sută de ani.

La Rădeana, Maria cu siguranță se ducea duminică de duminică, aprînzînd o lumînare la minunata biserică de piatră ridicată în 1628 de marele logofăt Solomon Bîrlădeanu.

Va muri în 1752, ducînd în mormînt amintirile unei vieți triste și zbuciumate…