• Constantin Lazăr a fost timp de patru ani prizonier în Siberia • Benetta Lazăr este singura urmașă a karaimilor din Bacău • ea s-a refugiat din Basarabia la București cînd provincia a fost luată de ruși • în Moldova de dicolo de prut ea a lăsat un soț pe front și a plecat cu ce avea pe ea și copilul de doi ani • după ce ani la rînd și-a crezut bărbatul mort, în 1966 a aflat că el trăia la Odessa • bărbatul se recăsătorise după ce își căutase cu disperare familia în toată Basarabia
Apartamentul din strada Alecu Russo nu prevestește nimic din povestea unor destine frînte și renăscute. Mărturii de viață ale unor băcăuani, cum multe altele se găsesc. Am intrat în apartamentul plin de amintiri fără a bănui povestea Benettei Lazăr. O bătrînă de 88 de ani ne întîmpină zîmbitoare. Vorbește românește, dar după pronunție îmi dau seama imediat că nu este româncă. Ne poftește în casă. Casa este locul în care stă adunat tot ce-a mai rămas din viața bătrînei. O întreb, prin asociere cu numele, dacă este italiancă. Îmi răspunde că este din Chișinău. Ne poftește pe o canapea și ne roagă să-l așteptăm pe fiul ei, Alexandru Lazăr, pentru că el ne poate da mai multe detalii. Acesta sosește imediat și dialogul începe.
Benetta Lazăr este urmașa karaimilor
Povestea familiei începe cu mama lui Alexandru. „Mama nu este basarabeancă. Părinții ei au fost karaimi. S-au mutat la Chișinău cînd ea era mică”, își începe povestirea Alexandru Lazăr. Are în jur de șaizeci și ceva de ani. Rămîn stupefiat pentru că nu am auzit niciodată de o populație numită „karaimi”. Imediat îi cer detalii. „Cînd aveam 25 de ani și eram la Moscova am găsit o carte în care se vorbea depre istoria acestui popor. Pînă atunci nici eu nu eram prea edificat. Acolo scria că acest popor este o corcitură între tătari și turci care s-au creștinat. Karaimi s-au desprins de credința islamică și au trecut la ortodoxism. Din această cauză au fost persecutați de turci și uciși. Foarte puțini au rămas în viață. Trăiesc în nordul Crimeei. Urmașă a acestui popor este și mama. Părinții ei erau karaimi”, ne explică fiul Benettei.
Benetta s-a mutat cu familia la Chișinău și aici s-a căsătorit cu Simion Cușnir. Tragedia femeii a început cînd rușii au luat Basarabia.
Fuga la București
Momentul pierderii Basarabiei de către România și intrarea acesteia în posesia fostei Uniuni Sovietice a adus multe nenorociri pe capul românilor de dincolo de Prut. A fost momentul deportărilor, al destrămării a numeroase familii. Lacrimi și suspine au udat sufletele celor rupți de țara mamă. Aceeași soartă a împărtășit-o și Benetta Kiscaci Cușnir. Soțul ei, Simion Cușnir, moldovean, a fost luat pe front. Benetta era economist. Aveau un copil, Alexandru. „Cînd Basarabia a fost luată de ruși am fugit împreună cu tatăl meu, părinții viitorului meu soț, Constantin, și copilul de doi ani la București. Aveam doar hainele de pe noi. Cei care au rămas au fost avansați în funcții de ruși și trimiși apoi în diferite zone al Uniunii. Familii întregi au fost destrămate și strămutate. Noi am ales Bucureștiul. Cînd am ajuns aici nu știam o boabă în românește. A trebuit să luăm toată viața de la zero”, ne povestește bătrîna. La București a învățat limba română și s-a angajat ca economistă. Singurul ei sprijin, tatăl karaim, murise. În plin război femeia a trebuit să se descurce singură și să-și vadă de copil. Ca și cînd nu trecuse prin multe necazuri, ea a primit o telegramă prin care soțul ei, Simion, era declarat mort. În viața ei a rămas doar Sandu (Alexandru, unicul fiu, n.r.), concentrîndu-și toată viața pe creșterea lui. După război l-a cunoscut pe Constantin Lazăr, tot economist, din Chișinău. S-au căsătorit, iar Sandu a fost adoptat de acesta. În 1949, Constantin Lazăr a fost transferat cu serviciul la Bacău. „Tata a fost pus economist la asociația de asigurări româno-sovietică SOVROM. Aici a lucrat 10 ani. Apoi s-a transferat la Trustul de Construcții, de unde a ieșit la pensie”, mai povestește Alexandru Lazăr.
Constantin Lazăr, pentru suferințele acumulate în prizonierat, trebuia să beneficieze de prevederile Legii 118. În urmă cu un an, fostul prizonier din Siberia a decedat în brațele fiului său. „Era vineri noaptea și nu eram pregătiți în nici un fel. Dar prieteni cu suflet mare ne-au ajutat și am trecut peste toate”, mai spune Alexandru Lazăr.
Statul nostru acordă acestor persoane o indemnizație lunară de circa 400.000 de lei, pentru fiecare an de chinuri. Aceste persoane mai au dreptul la asistență medicală și medicamente gratuite, bilet de tratament gratuit, scutire la abonamentul radio, TV și telefon, precum și la un loc de veci gratuit. De acești bani pot beneficia titularii sau urmașii acestora. În acest caz, de bani și facilități beneficiază Benetta Lazăr și fiul ei.
Patru ani prizonier în Siberia
Constantin Lazăr, al doilea soț al Benettei, a fost și el în război. În perioada 24 august 1994 – 5 iulie 1948 a fost prizonier la ruși, în Siberia. S-a născut în 1922 în Moldova. „În lagăr rușii nu se purtau urît cu ei. Nu-i torturau, nu-i băteau. Vremea era singurul dușman al prizonierilor. Îmi povestea cum erau scoși la săpat prin gheață. Nu aveau apă, așa că mîncau gheață. Cînd a venit primăvara și aceasta s-a topit au observat că săpau în locul unde fusese un WC comun, iar gheața era îmbibată cu urină. Programul deținuților începea la patru dimineața, cînd li se dădea deșteptarea. Micul dejun era alcătuit dintr-o felie de pîine cu marmeladă. Prin rotație, aceasta era înlocuită cu o felie de șuncă. Ceaiul era nelipsit. Se pleca la muncă și se mai întorceau seara tîrziu. Construiau un fel de barăci. Iarna a trecut și prin temperaturi de -70 de grade Celsius. Scuipa și pînă jos saliva era cub de gheață. Principala problemă era lipsa hranei. 10 pîini se împărțeau la 200 de oameni. Cei care nu fumau își vindeau rația de cinci țigări zilnice pe mîncare. În lagăr erau puțini români. Majoritatea erau nemți, americani și italieni. Nemții și americanii primeau ajutoare din care aruncau peste gard și românilor. Cînd pica o țigară era sărbătoare. Se fuma la poștă. Italienii erau foarte zgîrciți. De la ei nu vedeai nimic”, mai spune fiul adoptiv al fostului prizonier.
Constantin Lazăr a vrut să participe și la o evadare din lagăr. „Un număr de 23 de români au pregătit temeinic o evadare. Condițiile drastice, lipsa alimentelor, vremea i-au făcut să aleagă fuga. Au studiat posibilitățile, au ales calea. Tot planul a fost pus la punct ca la carte. Tata a auzit ceva și voia să se implice și el. Era însă prea tîrziu. Evadații fugiseră de cîteva ore. După două săptămîni s-a aflat că respectivii au fost prinși. Au fost aduși înapoi 22 dintrei ei, puși la zid și împușcați. Unul singur a scăpat. Acesta era trădătorul. Pentru a se salva pe el a călcat pe 22 de vieți. Cînd a fost transferat la Bacău tata l-a reîntîlnit. Era bine, avea o situație bună. A vrut să-l îmbrățișeze pe părintele meu, dar tata i-a întors spatele”, mai spune despre tatăl său, Alexandru.
La Bacău, Constantin Lazăr a început o nouă viață alături de Benetta și de Alexandru. Benetta s-a angajat ca economistă la fosta întreprindere de industrializare a cărnii.
Benetta Lazăr a aflat că Simion Cușnir trăia la Odessa
În 1966 o veste nouă lovește familia Lazăr. Din îndepărtata Crimee, de la Odessa, Benetta primește vești de la primul ei soț, Simion Cușnir.
Cînd a început războiul, Simion a plecat pe front. Era medic stomatolog. „În 1944 mama a primit o primă telegramă prin care i se anunța că tata este dat dispărut pe front. După o lună a venit și a doua telegramă prin care eram înștiințați că tata murise”, ne mai spune Sandu din destinul familiei sale.
Femeia a îmbrăcat doliu, a suferit și i-a făcut toate pomenile creștinești. Apoi, cînd Alexandru avea șase ani s-a recăsătorit cu Constantin Lazăr.
„Cînd am aflat că tata trăiește la Odessa am plecat într-o excursie de trei zile la el, în 1967. M-a primit foarte bine, m-a îmbrățișat. A fost un moment pe care nu-l pot descrie. Lacrimi de bucurie. Era căsătorit, avea familia lui”, ne mai destăinuie fiul acestuia. În haosul de după război, Simion nu și-a mai găsit familia. A căutat cu disperare vreo urmă lăsată de ei. N-a aflat nimic și a crezut că au pierit. S-a recăsătorit și și-a continuat viața. Alexandru și-a văzut tatăl de două ori. Simion a murit în urmă cu 12 ani. Fiul a aflat că are și o soră, Dafia, stabilită în America, dar nu a putut să-i dea de urmă. În urmă cu doi ani, un telefon din America i-a adus veștile mult așteptate despre sora lui. Dafia îl suna din Oregon. Chiar dacă nu s-au văzut niciodată, ei țin legătura vie. Viața este un carusel, în care destinul omului se schimbă în funcție de istorie. Aceasta a schimbat și destinul familiei Lazăr. (Claudiu TĂNĂSESCU)
Lasă un răspuns