Am văzut sute de oameni plîngînd. Bărbați și femei. Unguri și români. Sinistrați. Lacrimile nu au naționalitate, iar durerea vorbește aceeași limbă și îi aproprie pe cei în suferință. Am fost, zilele acestea, pe Valea Ghimeșului, acolo unde tragediile acestei veri i-au adus pe săteni la limitele suportabilului uman. O vară blestemată cu potop de ploi și de furtuni. Munți povîrniți peste gospodării, sute de case inundate, mii de locuitori rămași fără adăpost, doar cu cămășile pe ei. La Făget și Bolovăniș, la Răchitiș și Biliboceni, aceleași imagini de coșmar. Pămîntul s-a răscolit, parcă trezindu-se din adormire. Dacă Infernul are un chip, acela nu poate fi decît aici, pe Valea Trotușului, în Pasul Ghimeșului.
Dezastru total. Pagube de zeci de miliarde. O contabilitate a deznădejdii extreme. Cum se mai poate reveni la normal?
Oamenii își plîng durerea. În tăcere. Cu demnitate. Cine-i de vină? Privesc la cer, dar nu acuzativ, ci cu speranța că vor fi ocoliți de alte stihii, lăsați în pace să-și revină pentru a-și putea obloji rănile. Nu mai cred în nimeni și în nimic. Doar în Dumnezeul care i-a pedepsit atît de crunt prăvălind peste ei urgiile cerului. Poate le meritau, își spun. I-a trecut de trei ori prin încercare. Acum își privesc neputincioși casele dărîmate – agoniseala de-o viață, mobilele făcute una cu pămîntul, hainele putrezinde, animalele moarte. De aici, de la Ghimeș, plecau spre șes garnituri întregi de lapte și carne, de brînzeturi și furaje. Acum, totul e prăpăd. Mai-marii județului vin, văd și pleacă. În urma lor rămîn promisiunile. Ei, Feri baci și Mariko-neni, și Gyula, și Ion și Petre, și Juja și Antal, și Bîrsan și Roza și Koracsoni, vreo trei mii și mai bine de români-maghiari, trebuie să fie tari în fața vieții și să se descurce singuri. De parcă numai a lor ar fi toată vina. Care vină? Că s-au rupt norii, că apele și-au ieșit din matcă, iar albiile nu sînt regularizate și amenajate împotriva stihiilor?… Că și-au așezat acolo satele și nu în altă parte? Cine să le mai înțeleagă!
La ceas de mare necaz, Ghimeșul a redevenit, subit, așezare românească. Mai în urmă cu vreo două săptămîni era, chipurile, pe străvechi teritoriu unguresc, marcat cu însemnele tricolorului maghiar. Dar nu asta e important acum, ci suferințele oamenilor de aici, indiferent de limba ce-o vorbesc. Traiul lor de mîine încolo și pîinea pe care o vor mînca. Deocamdată sînt cam ai nimănui. O zi întreagă, cît am stat prin Ghimeș, n-am auzit de niscai politician/ parlamentar UDMR sau PSD. Oamenii sînt în vacanță, trenurile circulă cu restricții, iar șoseaua e mîlită.
Acum, la Ghimeș, lacrimile nu au naționalitate, iar durerea vorbește aceeași limbă a deznădejdii. Să le-o respectăm, dăruindu-le gîndul nostru de înțelegere și simpatie. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns