Aveți puțintică răbdare!
Acum, după 13 (treisprezece…) ani de la deschiderea „sacului” cu toate promisiunile posibile, care dintre care mai tentante, o dată cu (re) cîștigarea libertății de a fi (și noi, românii) oameni, se cade să mai avem încă răbdare… Dacă nu cumva „sacul” în chestie nu va fi fost o blestemată „cutie a Pandorei” din care, în loc de raze de binefăcătoare lumină, au țîșnit spre cei însetați de adevăr și de viață mai bună, „șerpi veninoși”, de care-i vorba în atît de cunoscuta legendă, „șerpi” care ne otrăvesc (nouă, simplilor cetățeni!) zilele și nădejdile, împiedicîndu-i pe mulți să-și ia lumea în cap spre alte zări unde, ah, nici acolo, nu toți cîinii umblă cu colaci în coadă!
Și totuși trebuie, în ciuda atîtor decepții și deziluzii, s-avem nu „puțintică”, dar o foarte mare răbdare, că viața, istoria, lumea așadar, înseamnă un „mecanism” teribil de complicat cîtă vreme „mecanicul șef” al acestuia este omul – dihania cea mai poluantă și… superior organizată din natură, omul-meșterul în toate drăcoveniile (chiar dacă plămădit după chipul și asemănarea bunului Dumnezeu!), omul care „ce frumos suna acest cuvînt” cîndva (de fapt niciodată…) și ce bizar rezonează astăzi cînd, dar asta-i mai de multișor poveste, „omul este lup pentru om”, în răspărul tuturor sfintelor precepte propovăduite zadarnic de toate religiile și credințele! Dar… să nu cădem de tot în nu știu ce viziune catastrofică și să privim lucrurile în față, cu discernămînt și realism, cu îngăduință și, firește, cu răbdare! Fapt e că așa cum rezultă din unele sondaje recente, două treimi din „subiecți” declară că vatra asta a noastră românească se îndreaptă (se strîmbă!) într-o direcție greșită! Păi cine, doamne iartă-ne, o „îndreaptă” înspre „direcția” aceasta, că doar nu portarul de la cimitir ori mutul de la manutanță?- aceasta-i întrebarea…
Și tot bătîndu-mă gîndul la cele de mai sus, dau drumul la televizor și văd un spectacol terifiant: Praga de aur sub ape și mîl, Dresda cu celebrele-i galerii sub volbura puhoaielor, Viena transformată de Dunărea albastră într-o mlaștină… Fusesem cîndva pe-acolo și m-am minunat de cît de slendidă poate ca să fie creativitatea umană în sinea ei, cîtă prosperitate respirau acele locuri, ce îmbelșugare, cît pitoresc, cît farmec!… Nu-i vorbă că și România are ce arăta, că nici noi n-am fost dintotdeauna aduși cu pluta… Nenorocire, oameni înecați, clădiri, poduri năruite, opere de artă, teatre „ucise” de stihiile naturii (în treacăt fie zis, și noi oamenii tot un soi de „stihii” sîntem!). Pagube de miliarde și miliarde, multe ireparabile și irecuperabile. România noastră-și plătește și ea obolul față cu dezlănțuirea pedepsitoare a neantului. Doar că la noi se adaugă și „pagubele” rezultînd din cea mai înfloritoare corupție din Europa (fabuloasa noastră corupție fără … corupți!), apoi „găurile” pricinuite de inimaginabile „jafuri organizate” (deh, debordanta noastră „fantezie de „români poeți!” ), elegant „instrumentate” de (in)justiția demnă de țara lui „Papură împărat”, că noi, românii, avem una din cele mai expresive zicale din lume: „adevărul umblă cu capul spart”; așa umbla bietul de el și înainte de ’89, așa se tîrîie și acum în superb de „originala” noastră „democrație” (demos- popor, cratos – conducere), așadar conducerea de către popor, ceea ce înseamnă că avem pe piciorul nostru de plai cam 22 000 000 milioane de „conducători”, (că vreun milion s-au „patriat” în Occident!).
S-avem răbdare că lucrurile se vor îndrepta, ce dracu’ ! Cehii, nemții, austriecii au și ei răbdare pînă vor trece „viiturile”, să se apuce de reclădit că, tot vorba românului, „apa trece, pietrele român” (dar dacă, doamne ferește, nu rămân?!).
Căindu-mă odată, ca tot românul, față de un amic plecat, autoexilat, „desțărat”, precum că unii, aici, la noi s-au cam săturat de răbdări prăjite și de cai verzi pe pereți, „trădătorul” mi-a spus-o de la obraz:
” nu vă place poporul, măi revoluționarilor?! n-aveți decît, lichidați-l, alegeți-vă întîi cîteva exemplare reușite dintre voi și nașteți un alt popor, dar, atenție, trebuie să aveți după aceea puțintică răbdare, că popoarele nu rodesc așa, cît ai bate din palme”! Mai bine-mi mușcam limba! Da, s-avem răbdare, am înțeles, dar pînă cînd?
La scrutinul din 2000 am votat cu ambele mîini „pentru schimbare”, investind actuala guvernare cu toată încrederea (că aia, guvernarea din ’96- 2000 și-a dat cu firma în … craniu!). Să (mai) nădăjduim că în 2004 nu vom regreta, timp ar mai fi pentru redresare că, asta e situația, e treabă multă și complicată de făcut. Semne de „mai bine” sînt dar noi, cetățenii – fără deosebire de culoare politică – vrem mai mult decît „semne”, vrem certitudini! Da, zic, s-avem (încă) puțintică răbdare… ( Calistrat COSTIN )
Lasă un răspuns