• Livi Ciobanu a orbit la 40 de ani • el a lucrat 20 de ani în cadrul miliției • lunar, Livi primește scrisori de la peste 30 de corespondenți din lume
Livi Ciobanu a fost pînă la 40 de ani un om normal. Acum 18 ani, o tragedie s-a abătut asupra lui. Omul a orbit. Timp de doi ani a trecut de la gînduri de disperare la gînduri sinucigașe. În cele din urmă voința de viață și sprijinul familiei au învins, iar nevăzătorul a căpătat încrederea în forțele lui.
Livi Ciobanu este un bătrîn de aproape 60 de ani. Bonom, ca majoritatea vîrstnicilor, și pus mereu pe glume. L-am întîlnit la sediul Asociației Nevăzătorilor din Bacău. Se conversa cu două fete. Ne-am așezat la masă și dialogul s-a legat imediat. Prima mea curiozitate a fost să-l întreb de unde provine numele. „M-am născut în 1944, la Bîrlad. Era în timpul bombardamentului. Mama m-a dus la primărie să mă treacă în acte. Notarul care era acolo scria certificatul, cînd a început un nou raid. Toată lumea a luat-o la fugă spre adăposturi. Mama și ea, cu mine în brațe. Pe certificat a rămas numai Livi. Intenția era să mă cheme Liviu, dar asta a fost”, îmi deslușește curiozitatea bătrînul. Apoi, Livi Ciobanu a început să ne istorisească despre tragedia care i s-a întîmplat și cum a decurs viața lui de-atunci.
„Am orbit la 40 de ani, în urmă cu 18 ani. Sînt nevăzător tardiv. Lucram în Miliție. Eram subofițer de serviciu la Moinești, la pază și ordine. Am activat în Miliție 20 de ani. Boala a apărut pe neașteptate. La început nu vedeam noaptea. Văzul se diminua din lateral spre centru. Vedeam ca într-un tunel, dar la început nu am băgat de seamă că se întîmplă ceva cu ochii mei pentru că ai impresia că toți văd ca tine. Boala se numește retinopatie pigmentară și este o boală degenerativă care nu se vindecă. Am fost la doctor și aici am aflat crudul adevăr. Că voi orbi”, își începe povestirea Livi Ciobanu. În 1989 nu mai zărea decît umbre. Pentru a se uita la televizor aproape că își lipea ochii de ecran, pentru că nu mai zărea decît umbre. La sfîrșitul anului și-a pierdut vederea de tot. „Mi-a fost foarte greu. În primii doi ani m-a gîndit chiar și la sinucidere. Nu mă puteam împăca cu ideea. Dar voința, suportul familiei și Asociația Nevăzătorilor m-au făcut să înțeleg că indiferent ce s-ar abate asupra ta viața trebuie continuată. Cînd medicii mi-au spus că voi orbi m-am apucat de învățat limbajul braille. Mi-am procurat un abecedar, dar nu pricepeam nimic. Erau numai puncte, care nu aveau nici un înțeles pentru mine. Încet, încet, mi-am dat seama că nu e așa de greu. Într-o lună începusem să mă descurc. E drept că citeam cam greu. Cînd citeam cu degetul mă dureau ochii. M-am speriat și m-am dus la doctor. Acesta mi-a spus că e normal să se întîmple așa pentru că mesajul ajunge de la creier la ochi”, mai spune nevăzătorul.
Boala a însemnat pentru Livi Ciobanu și ieșirea la pensie. Timpul trecea greu pentru omul obișnuit să nu stea. În 1989, fostul milițian s-a apucat să învețe limba Esperando. Aceasta i-a fost de folos pentru a susține corespondența cu persoane aflate în situația lui din toate colțurile globului. Livi Cibanu a legat prietenii cu nevăzători din Japonia, Franța, Rusia Ucraina, țările fostei Iugoslavii, Germania, Olanda, Belgia și chiar Hawaii. Are acum prieteni în peste 30 de țări ale lumii și a devenit un adevărat specialist al limbii Esperando. Începînd din 2000, an de an este invitat la toate congresele internaționale de Esperando. „Limba am învățat-o de la o olandeză. Făceam cursuri prin poștă. Apoi am găsit un vocabular la Biblioteca Academiei Române și m-am perfecționat”, ne mai istorisește Livi Ciobanu.
Una dintre marile probleme ale lui Livi sînt banii. „Fiica mea este însoțitorul meu. Eu o plătesc ca la firmă. I-am făcut carte de muncă și din cei 1.750.000 de lei, cît îmi vin mie pe cupon pentru plata însoțitorului, îi plătesc lunar contribuția la asigurările sociale, în valoare de 612.000 de lei. Ea mai rămîne cu puțin peste un milion de lei. Dar ăsta e sistemul și n-avem ce face”, explică bătrînul.
Livi Ciobanu s-a înscris în Asociația Nevăzătorilor, unde s-a implicat în activități sportive și culturale. În 1992 a fost vicecampion național la popice în concursul rezervat nevăzătorilor. Pasiunea pentru acest sport o are de la 16 ani, cînd juca pe șanțuri. Și la concursurile naționale pe teme culturale a ocupat locul întîi sau clasări onorabile în primii șase nevăzători din țară. O zi obișnuită din viața lui are următorul curs: între nouă și două după amiaza are loc plimbarea prin parc și întîlnirea cu alți bătrîni, unde au loc discuții de la teme sportive și problemele pensionarilor pînă la controverse politice, după amiaza este rezervată cititului, scrisului pentru reviste Esperando din lume și din țară și răspunsurilor la corespondență (zilnic el scrie în medie șase scrisori care ajung în toate colțurile lumii).
Livi Ciobanu este un model pentru cei aflați în situații asemănătoare, care a demonstrat că dacă viața te lovește crunt nu trebuie să disperi sau să recurgi la sinucidere, cum se întîmplă adesea, ci să continui să supraviețuiești. (Claudiu TĂNĂSESCU)
Lasă un răspuns