Obiectele de artă – o investiție pe termen lung

O icoană sau o lucrare de artă purtînd semnătura unui pictor cunoscut rămîne întotdeauna o investiție rentabilă și un mod eficient de a plasa banii. După 1990, în spiritul libertății religioase, s-a înregistrat un aflux de icoane pe piață. Cei dornici să bage bani în astfel de valori materiale și spirituale deopotrivă trebuie să plătească diverse sume de bani.

Geta Barbu, muzeograf în cadrul Muzeului de Artă din Bacău, este de părere că, în ultimii ani, „cota icoanelor a scăzut datorită abundeței de lucrări expuse spre vînzare după decembrie 1990. Astăzi, cumpărătorii sînt mult mai exigenți, iar icoanele sînt apreciate în primul rînd în funcție de vechime, apoi starea de conservare, imaginea reprezentată (cu cît o scenă este mai rară, cu atît icoana este mai scumpă), materialul din care sînt executate etc.”

Pentru cei interesați precizăm că anul trecut, de exemplu, la Casa de Licitație Alis din București, icoanele vechi (secolul XIX), pictate în Rusia, au avut ca preț de pornire sume ce au variat între 115 dolari și 440 de dolari, diferența mare de preț fiind dată de materialele folosite. Astfel, o icoană cu Sf. Nicolae, în tempera pe sticlă, a plecat de la 150 de dolari, iar o icoană cu Iisus binecuvîntînd (lucrare în ulei pe lemn, casetă de argint placată cu aur, din 1874) a avut ca preț de pornire 440 de dolari. În Bacău, la magazinul de antichități, icoanele expuse au prețuri ce variază între două și opt milioane de lei, criteriile de diferențiere fiind aceleași. Cei care sînt interesați în achiziția obiectelor de artă pot investi diverse sume de bani gîndind în perspectivă. Ei pot cumpăra, de exemplu, o icoană de la Galeriile de Artă, lucrată de un pictor autohton, cu prețuri ce variază în jurul a cîteva milioane de lei. Lucrarea respectivă le-ar putea aduce, peste ani, sume mari de bani.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul tablourilor. După revoluție, la București au început să apară case de licitație, care au stabilit valoarea pictorilor români și a lucrărilor acestora. Prețurile la lucrările marilor artiști din secolul XIX și prima jumătate a secolului XX au prețuri foarte mari. Astfel, la Casa de Licitație Alis, în anul 1999, un tablou semnat Nicolae Tonitza a fost adjudecat la 290 de milioane de lei, un tablou de Theodor Pallady, la 120 de milioane, unul semnat Nicolae Grigorescu – 115 milioane, iar un tablou de-al lui lui Ștefan Dimitrescu a ajuns la 85 de milioane etc. Pentru a înțelege mai ușor valoarea artiștilor români, în anul 1998, pictura „Paraclis domnesc”, pictată de Gheroghe Petrașcu, a fost adjudecată la 60 de milioane de lei, echivalentul atunci a 7.168 dolari, sumă care depășește astăzi 200 de milioane de lei. Cu alte cuvinte, plasamentul s-a dovedit a fi mai mult decît eficient datorită creșterii semnificative a dolarului din ultimii ani.

În perioada postdecembristă, la Bacău, unii au băgat bani în mașini de epocă. Eugen Șendrea, specialist în patrimoniu timp de 27 de ani, susține că, „după 1990, au „dispărut” peste zece mașini de epocă, printre care un Opel Adam, un Ford, al căror preț atinge lejet un milion de dolari”. Eugen Șendrea a mai spus că pușca de vînătoare a lui Alexandru Ioan Cuza a fost vîndută de un particular unui magazin de antichități pentru 800 de dolari, cu toate că valoare acesteia, datorită materialului din care este lucrată, a vechimii și a provenienței, depășește 3-400.000 de dolari. (Constantin GHERASIM)