Inginer, economist, manager. De numele său se leagă punerea în funcțiune a 115 fabrici din diferite domenii, 19 brevete de invenții și inovații de o largă aplicare tehnică. O serie întreagă de contribuții personale pe care le-a avut la modernizarea industriei românești de morărit, panificație și paste făinoase: introducerea în premieră a transportului pneumatic în morile de grîu, introducerea, în premieră națională, a tehnologiilor turbopneumatice pentru fabricarea pastelor făinoase, introducerea tehnologiilor moderne de fabricare a pîinii și brevetarea obținerii ameliatorilor complecși pentru panificație. Actualul președinte al societății comerciale Pambac SA mai deține un secret pe care și l-ar dori să îl afle mulți dintre actualii directori de instituții: a rezistat la conducerea unei întreprinderi, fără întrerupere, timp de aproape treizeci de ani. „Nu știu dacă este vorba chiar despre un secret. Cred că mai bine se poate vorbi despre perseverență, dăruire și multă muncă. Pentru a fi un bun conducător, trebuie mai întîi să fii un bun specialist, iar un bun specialist nu se poate forma decît în producție. Din februarie 1966 și pînă prin 1995, nu știu dacă a fost vreo o zi în care să ajung acasă mai devreme de ora 12.00 noaptea”, mărturisește Ion Răducan, omul care și-a risipit cîte o picătură de suflet în fiecare bucată de pîine ce a stat pe masa băcăuanilor în ultimele trei decenii.
S-a născut în plin război, într-o tranșee
Nu s-a sfiit niciodată să spună că este fiu de țăran. „Oamenii de la țară au avut întodeauna ceva aparte. Se bucură atunci cînd Dumnezeu îi binecuvîntează cu cîte un copil, și în tot ceea ce fac în viață sînt călăuziți de bună cuviință și bun simț”, spune Ion Răducan.
S-a născut în plin război, în 10 ianuarie 1940, în comuna Victoria din județul Brăila. „Mama nu mi-a mărturisit niciodată, însă mi-au povestit frații mei mai mari că m-am născut într-o tranșee.Tătăl meu era plecat pe front împreună cu doi dintre frații mei mai mari. Nu cred că îi era prea ușor mamei, care a rămas să aibă grijă singură de pămînt, de gospodărie și de șase copii. Era însă o femeie energică, ce și-ar fi dat și sufletul pentru copiii ei. Au fost ani grei. Am fost dați afară din casă și cînd au venit nemții, și cînd au venit rușii. Ni s-au luat animalele din gospodărie și la începutul războiului, și la terminarea lui. Am știut însă să fim uniți și să o luăm de fiecare dată de la capăt”, povestește Ion Răducan.
Își aduce aminte că, pe la cici – șase ani, aștepta cu nerăbdare zilele de la sfîrșit de săpătmînă, cînd toată lumea se strîngea în jurul mesei din bucătărie. „Aveam o masă mare, rotundă, și ne strîngeam cu toții seara, în jurul ei, ghemuiți pe scăunele cu trei picioare din lemn. Aveam o casă mare, cu multe camere, însă ne plăcea să stăm tot la bucătărie, chiar dacă era un loc mai mic”, povestește Ion Răducan. Mai tîrziu, la vreo cîțiva ani de la terminarea războiului, peste capul familiei Ion, la fel ca pentru toți sătenii, a venit altă năpastă: colectivizarea. „S-a pus chiar problema să fugim în munți, așa cum au făcut alte familii din comună. Pînă la urm,ă tata a fost cel care a decis să rămînem. Între timp, mai apăruse pe lume și sora mea mai mică, așa că nu era deloc ușor să pleci în lumea largă cu nouă copii după tine. Dacă te prindeau, erai condamnat la ani grei de muncă, la canalul Dunărea Marea Neagră, așa că mama ar fi rămas iarăși singură, să crească nouă copii. Eu eram deja la școală, învățam bine, iar tata s-a gîndit și la mine atunci cînd a hotărît să rămînem acasă. Fiind cel mai mic dintre băieți, am avut norocul să prind perioadele în care învățămîntul era gratuit, spre deosebire de anii snteriori, în care trebuia să achiți tot felul de taxe pentru a urma o școală”, mai spune Ion Răducan. Dintre toți frații, a fost singurul care a reușit să îi continuie studiile.
Toată lumea îi prevedea un viitor de mare chirurg
Primele patru clase din școala primară le-a terminat în localitatea natală, după care a reușit să capete o bursă la o școală cu internat din comuna Cioara Doicești. În clasa a VII-a a avut cele mai bune rezultate la olimpiada de matematică dintre toți elevii din Regiunea Galați, Raionul Brăila, așa că toți profesorii l-au îndrumat să dea mai departe la cel mai bun liceu din Galați: Liceul de matematică fizică „Vasile Alecsandri”. La examenul de admitere a intrat printre primii, a luat burse de merit în fiecare an și a obținut primul loc la fiecare olimpiadă de fizică și matematică la care a participat. La liceul din Galați a avut parte de cîțiva profesori de excepție la chimie, biologie, matematică și fizică, care aveau să își pună o mare amprentă asupra viiitorului său și tot aici a cunoscut-o și pe Ioana, cea care avea să îi devină soție, cîțiva ani mai tîrziu. Cum elevul Răducan Ion avea note mari la chimie și biologie, toată lumea îi prevedeau un viitor de mare chirurg. Contrar tuturor îndrumărilor primte de la profesori, a ales, împreună cu Ioana, să dea examen de admitere la Facultatea de Chimie Alimentară din Galați, la profilul morărit și panificație.
„Dacă ar fi reușit să calculeze centrul de greutate al unei pălării ar fi luat Premiul Nobel”
Matematica rămîne, însă, una dintre marile lui pasiuni, și după intrarea la facultate. Locul I îi era asigurat la orice concurs universitar la care participa, indiferent de facultățile din care proveneau ceilalalți concurenți. O bună parte din biblioteca lui Răducan Ion este formată din cărțile primite, drept premiu, la aceste concursuri. Una dintre lucrările de care își aduce acum aminte cu plăcere avea ca temă „Studiul curbelor unicursale”. „Cu lucrarea asta am cîștigat un concurs universitar, unde au participat cei mai buni studenți de la facultățile de matematică din țară. L-am avut ca îndrumător la lucrare pe renumitul profesor a acea vreme, Dan Hulubei, fratele fizicianului Horia Hulubei. Omul ăsta a avut o obsesie toată viața: să calculeze centrul de greutate al unei pălării de formă neregulată, de genul pălăriilor cu muchie pe mijloc, pe care le poartă orice bărbat. De multe ori, cînd intram la el în cabinet îl găseam învîrtind de zor, pe un băț, o pălărie. Nici un matematician din lumea asta nu a reușit pînă acum să calculeze acest centru de greutate. O asemenea ecuație ar putea revoluționa total aeronautica spațială. Dacă ar fi reușit, Dan Hulubei ar fi putut primi Premiul Nobel pentru asta”, mai povestește Ion Răducan, în timp ce așează, pătimaș, pe hîrtie, tot felul de curbe și complicate ecuații matematice.
A fost coleg de echipă cu Cristian Gațu și Cornel Oțelea
Pe lîngă faptul că a fost unul dintre cei mai buni studenți din facultate, Ion Răducan s-a dovedit și un excelent sportiv. De fapt, cariera sportivă a început-o încă din liceu, cînd, în clasa a X-a, a fost cooptat în lotul național de juniori la handbal masculin. Pentru o vreme, a fost coleg cu Cristian Gațu și Cornel Oțelea. „Au fost cei mai frumoși ani din handbalul românesc. Odată cu generația nostră, s-a trecut la echipele formate din șapte jucători. Cu mulți dintre foștii colegi de atunci de echipă mai păstrez și acum legătura”, spune Ion Răducan. În paralel cu handbalul, a mai jucat volei în Divizia A cu echipa Universitatea Galați și a participat la competiții naționale de atletism și aruncarea greutății.
Faptul că era un sportiv cunoscut îi conferea un statut de vedetă printre colegi. Chiar dacă fetele făceau galerie pentru el la toate meciurile, nu avea ochi decît pentru Ioana, vechea lui prietenă și colegă de grupă. Cînd a început lucrarea de stat a pus punct activității sportive. Avea să o reia cîțiva ani mai tîrziu, ca arbitru. „Am fost arbitru de volei pînă prin anul 1985. Cît timp am făcut sport de performanță în perioada studenției, nu am știut ce înseamnă aranjement sau vînzarea unei patide. Aveam să aflu mai tîrziu, cît am fost arbitru, iar ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am abandonat activitatea. În 1983, trebuia să arbitrez un meci între o echipă din Suceava și una din Piatra Neamț, în urma căruia trebuia să se decidă cine va promova în Divizia A. Și cei de la Suceava, și cei de la Relonul Săvinești, au venit la mine cu tot felul de intervenții, ca să cîștige meciul pe mîna mea. Eram între cuțit și nicovală. O mare parte dintre jucătorii de la Relonul veneau de la Bacău. De cealaltă parte, la Suceava, erau șase absolvenți care terminaseră facultatea la Galați, așa că nu se putea să nu îmi fie aproape de suflet. De atunci m-a apucat lehamitea și m-am lăsat de sport. Am ajuns să simt valoarea unui jucător după primele pase și îmi dau seama din primele minute de joc dacă un meci este sau nu aranjat. Nu rezist prea mult la un astfel de meci, așa că părăsesc imediat sala. Din nefericire, am ajuns în ultima vreme să număr pe degete meciurile pe care pot să le urmăresc de la un capăt la altul, iar asta ar trebui să dea de gîndit celor ce țin în mînă destinele sportului românesc”, spune, cu năduf, Răducan Ion.
„Am fost trimis de Iliescu să te salvez”
Renumele de care se bucura în mediu universitar din Galați l-a făcut să fie ales de colegii săi, încă din anul I, în fruntea Asociației Studenților din cadrul Facultății de Chimie Alimentară. „Erau anii de după revoluția din Ungaria. Toată lumea era extrem de suspicioasă și fiecare adunare studențească era supravegheată la sînge. La una dintre reuniunile de sfîșit de an ce s-a desfășurat în amfiteatrul Facultății de Chimie Alimentară, Maricica Apostol, una dintre cele mai bune studente din anul nostru s-a ridicat și a spus că nivelul învățămîntului din centrul nostru universitar a scăzut dramatic după intrarea în facultăți a studenților muncitori. Aceștia intrau, după moda acelor vremuri, în facultate, fără să fi dat examen de admitere, doar pentru simplul motiv că proveneau din rîndul clasei muncitoare. Intervenția Maricicăi Apostol a produs multă rumoare în sală, însă lucrurile au scăpat total de sub control după intervenția unuia dintre profesorii de istorie din cadrul facultății. Acesta a întărit că trebuie făcut ceva pentru mai buna instruire a viitorilor specialiști ce se află acum pe băncile facultăților și care vor trebui să reconstruiască din temelii o țară care, din avion, arată detestabil. Profesorul respectiv nu a apucat să își ducă fraza pînă la capăt. Sonorizarea de la microfonul la care vorbea a fost oprită imediat, iar secretarii PCR și UTM ai centrului universitar l-au luat pe sus și l-au scos din sală. Au urmat vreo cinci minute de tăcere de mormînt, după care m-am ridicat și le-am spus colegilor din sală că profesorul are dreptate. «Dacă țara noastră este așa de mîndră și de frumoasă, cum încearcă, acum, să ne convingă acești căței ce vor să facă, rapid, carieră politică, și care sînt în stare să calce și pe cadavre de dragul ocupării unui post mai călduț, de ce ne bat atunci la fiecare sfîrșit de săptămînă la ușă, la cămin, să mergem la muncă voluntară și să culegem, de pe faleză, obuzele rămase neexplodate, după război? La cei 67 de ani ai săi, acest profesor este o valoare, și nimic din ceea ce a spus nu este neadevărat. România arată așa de cenușiu și de detestabil pentru că este distrusă de bombardamente, și trebuie, într-adevăr, recostruită din temelii, de specialiști adevărați și nu de oameni intrați în școală pe ușa din spate», am încercat să iau apărarea profesorului.
Nu mai țin minte, exact, ce am mai spus, dar știu că sala s-a ridicat în picioare și a început să aplaude în ropote, să bată din picioare, pe podea. După mai bine de jumătate de oră de vacarm, întrunirea a fost întreruptă și nu a mai fost reluată decît după miezul nopții. Pe la două noapte, a venit în camera de la cămin profesorul căruia îi luasem apărarea. Mi-a mulțumit și m-a rugat să am grijă de mine, pentru că am o carieră în față și este păcat să mi-o distrug”, își aduce aminte Răducan Ion.
A urmat apoi un șir lung de anchete la securitate, sancțiuni date de rectorat și pierderea funcției de președinte la Uniunea Studenților. Profesorul și-a pierdut și catedra. A doua zi, vreo opt Gaz-uri din care au coborît 20 de anchetatori au oprit în fața casei familiei sale din Victoria. A urmat un lung interogatoriu cu toți cei apropiați. „Cel mai «bărbat» s-a dovedit a fi mama. A avut răbadare, ce a avut, însă după cîteva ceasuri de răspuns la tot soiul de întrebări le-a spus să facă bine și să îi aduc băiatul înapoi acasă. La vreo două zile după aceea, m-am trezit că mă caută la cămin Iuliu Fereș, adjunctul, de atunci, al lui Ion Iliescu, de la conducerea Uniunii Tineretului Muncitoresc din România. «Ce răzmeriță puneți voi la cale aici? Te dau ăștia afară și e păcat. Am auzit despre tine că ai fi băiat de nădejde. M-a trimis Iliescu să te salvez», mi-a spus Iuliu Fereș. La fel ca și frații Fazecaș, Fereș provenea din ceea ce se numea, pe atunci, Regiunea Autonomă Maghiară, ce-și avea sediul la Tîrgu Mureș. Am pleccat, apoi, cu el la o bere și am stat de vorbă vreo șase ceasuri. M-a întrebat dacă am colegi unguri. I-am răspuns că nu. «Într-o zi, tot o să facem noi o bătălie cu voi, că prea sînteți obraznici», l-am avertizat, mai în glumă, mai în serios. Ne-am despărțit, pînă la urmă prieteni și mi-a spus că merge la București să spună că sînt băiat bun și că ceea ce s-a întîmplat în acel amfiteatru nu are nici o legătură cu ceea ce s-a întîmplat cu ceva timp în urmă, în Ungaria”, își mai amintește Răducan Ion. După plecarea lui Fereș, a fost chemat și de fostul prim secretar al Regiunii Galați, al cărui băiat, Paul Dulgheru, era coleg de an cu Ion Răducan.
Mai mult, Ioana, prietena lui, era la rîndul său, în relații bune cu prietena odraslei prim-secretarului. „Cred că Paul i-a vorbit tatălui său de bine despre mine, pentru că m-a asculta cu atenție, mi-a dat dreptate și m-a trimis acasă să stau fără grijă că nu o să mi se întîmple nimic. Nu mi s-a întîmplat. Mai mult, Maricica Apostol a fost primită după puțin timp înapoi la facultate și cred că, în mare parte, acest lucru i s-a datorat primului secretar”, a încheiat Răducan Ion acest furtunos capitol din perioada studenției sale. Chiar dacă nu bănuia atunci, acest episod avea să îl marcheze, mult timp după aceea, pe parcursul întregii sale cariere.
O nouă carieră ratată – cea de profesor universitar
În ultimul an de studenție, a ales-o pe Ioana drept coechipier pentru lucrarea de diplomă. „Am făcut atunci o echipă grozavă. Dacă citeai proiectul de la un capăt la altul, puteai să construiești, după el, o fabrică”, spune Ion Răducan. A doua zi după examenul de stat, s-au căsătorit, iar la nunta lor au venit toți colegii de grupă. Răducan și Ioana formau acum proaspăta familie Ion. Toată lumea le prevedea un viitor frumos împreună. Terminaseră amîndoi cu medii foarte mari, așa că că trebuiau să rămînă asistenți universitari, pe două dintre cele cinci posturi care erau vacante la catedra de morărit și panificație din cadrul facultății. Pînă la urmă, pe postul ce ar fi trebuit ocupat de soția sa a fost preferat un alt absolvent, care era fotbalist în echipa universității, așa că, în semn de protest, Ion Răducan a refuzat să se prezinte la post.
Trecuseră mai bine de trei săptămîni de la terminarea facultății. Toți colegii avea repartițiile în mînă. Răducan și Ioana Ion nu aveau un loc de muncă. „Nu ne doream decît să fim împreună. Am luat-o pe Ioana de mînă și, cu un curaj nebun, ne-am dus în audiență la Ianoș Fazecaș, ministrul agriculturii de atunci. «Cei cu voi, măi băieți?», ne-a întrebat ministrul. Am început să îi povestim care este situația noastră, cît de mult ne place maseria pe care ne-am ales-o și cum dorim să ne păstrăm familia unită. Ne-a spus atunci că ar putea să ne ofere post în Constanța, Bacău sau Iași, și ne-a întrebat ce preferăm dintre cele trei oferte. Soția mea era din Galați și își lăsese mama să locuiasă singură acolo. Din toate cele trei orașe pe care ni le-a propus Ianoș Fazecaș, Bacăul era singurul care avea tren direct spre Galați, așa că, fără să ne gîndim prea mult, am ales să venim aici. Abia mai tîrziu aveam să ne dăm seama că ne folosește destul de puțin trenul direct spre Galați. Munca ne prindea pe amîndoi pînă noaptea tîrziu la fabrică, așa că doar o dată sau de două ori pe lună ajungeam și pe la Galați, la mama Ioanei”, își amintește directorul Ion.
Industria de panificație băcăună de la jumătatea anilor ’60 nu era nici pe departe ceea ce este astăzi. Existau doar cîteva ateliere, în fosta Piața Florescu, în Nicolae Bălcescu sau la Pod a Paloșanu. Multe dintre acestea aparțineau unor evrei și produceau, în medie, cel mult trei tone de pîine pe zi. „În întreaga Regiune Bacău se făceau 80 de tone de pîine pe zi. După 1969, după reorganizarea teritorială și după ce s-a început dezvoltarea industriei de morărit și panificație, s-a ajuns să se producă, zilnic, în județ, 320 de tone de pîine. Au fost construite, în timp, aproximativ 3.000 de mori și brutării ce produceau în jur de 170 de soritmente de pîine”, precizează actualul președinte al Pambac.
Cînd au venit soții Ion la Bacău, tocmai se dăduse în funcțiune, în decembrie 1961, fabrica de pîine de lîngă fosta întreprindere Proletaru. „De aici pot spune că a început evoluția noastră profesională. În primele luni am cerut să lucrăm direct în producție. Lucram cot la cot cu muncitorii în secții, frămîntam aluatul, scoteam pîinea din cuptor cu mîna noastră și ne întreceam cine face pîinea cea mai bună. Cu toate că eram doar stagiar, în 1962 am fost numit inginer tehnolog pe probleme de morărit și panificație pe întreaga regiune. Am făcut și o serie întreagă de invenții și invoații în următorii ani, care au avut aplicabilitate imediată în producție. Am contribuit în acea perioadă și la modernizarea, printre altele, a morilor din Adjud, Roman sau Tîrgu Neamț, multe dintre modernizări fiind făcute cu ajutorul unor speciliști italieni, cu tehnologii de ultimă oră la acea vreme”, își amintește Răducan Ion. După 1969, cînd s-a trecut la reorganizarea teritorială, a fost înfințat Trustul Județean de Panificație Bacău, prin reunirea cu Întreprinderea de Morărit și Panificație, unde a fost numit inginer șef pe probleme de morărit. După înfințarea, în 1970, a Direcției Județene de Industrie Locală, Răducan Ion a rămas inginer șef, iar Ioana Ion a fost numită inginer șef pe probleme de panificație la Direcția Județeană de Morărit și Panificație.
„De multe ori, Ianoș Fazecaș venea și ne vizita la Bacău. De fiecare dată, cum deschideam gura, îmi și dădea bani pentru modernizări. Așa au fost modenizate o serie întreagă de platforme industriale, nu neapărat dintre cele pot fi văzute și astăzi în Bacău. Așa au apărut Moara de grîu și de porumb de la Mărgineni, fabricile de pîine și patiserie de la Buhuși și Onești, Morile de la Dărmănești și Onești, Slănic Moldova și Tîrgu Ocna, Moinești și Podu Turcului, fabrica de cărămidă din Bacău, fabrica de sticlă și polistiren expandat din Onești, platforma industrială din cartierul Șerbănești, fabirca de sucuri Bem-Bem, spălătoria chimică din Bacău, fabrica de halva, fabrica de mobilă Moldova și multe altele. Una peste alta, dacă stăm să le adunăm, s-au construit, în acea perioadă, s-au construit, și cu sprijinul meu, cam 115 fabrici în tot județul. Pe atunci erau vremuri cînd încă se mai cosntruia ceva”, mai povestește Răducan Ion.
Mi se strica grîul în depozit și eu trebuia să dau pîinea la rație
A doua zi după cutremurul din 1977, a fost desființată Direcția de Industrie Locală. A urmat o reorganizare a sectorului indstrial din județ, iar Răducan Ion, proaspăt absolvent al unor cursuri post universitare de management, a fost numit directorul Întreprinderii de Morărit și Panificație Bacău. „Cu banii primiți atunci pentru reconstrucția întreprinderilor distruse după cutremur a fost construită mare parte din ceea ce este astăzi platforma de morărit și panificație Mărgineni. După numai un an, întreprinderea noastră a ocupat locul I pe țară dintre toate societățile de profil. Eram mereu în întrecere cu Întreprinderea de Morărit și panificație din Teleorman, unde director era un mare specialist în domeniu, Ștefan Pleșa”, mai povestește Răducan Ion. Problemele au început să apară la jumtatea anilor ’80, cînd au fost raționalizate pîinea și celelalte produse alimetare. „Nicodată nu am respectat acest ordin. Nu am înțeles nici acum de ce a trebuit să dea Ceaușescu un asemenea ordin. Mi se strica grîul în depozite și eu trebuia să dau pîinea la rație. Am vîndut întotdeauna mai multă pîine decît ar fi trebuit să dau și, în urma rapoartelor pe cae le făceam la sfîrșit de an, eram prins de fiecare dată. Mi se dădeau tot felul de mustrări și avertismente, eram amenințat cu destituirea, iar dacă nu venea revoluția din decembrie, sigur o pățeam. De aceea, de bucurie, în 17 și 18 decembrei 1989, am ieșit și am împărțit gratis pe stradă mii de pîini”, mai spune Răducan Ion.
„Dacă mîine va fi iarăși o revoluție cred că jumătate din populație ar ieși în stradă”
„Cel mai mare pericol pentru noi este oligarhia politico – economică ce și-a întins tentaculele în toate domaniile. Dacă mîine va fi iarăși o revoluție cred că jumătate din populație ar ieși în stradă. Au apărut pese noapte tot felul de miliardari pe care nu îi înteabă nimeni cum și-au făcut averile colosale. Mai mult, nu este posibil ca, după atîția zeci de ani în care s-au făcut atît de multe investiții, 70% dintre bunurile poporului român să fie încredințate FPS-ului și doar 30% să rămînă în administrarea FPP-ului. Cînd am preluat, în urmă cu aproape nouă ani, prin metoda MEBO, actuala societate PAMBAC, am fost jefuiți ca la drumul mare, pe față. Pentru că nu eram în grațiile puterii de atunci, acțiunile societății au fost mult supraevaluate. Cînd am înaintat oferta de cumpărare a acțiunilor mi s-a spus că a fost evaluată la o sumă atît de mare tocmai pentru faptul că tehnologia este avansată și beneficiază de o serie întreagă de invenții și inovații. O bună parte dintre tehnologiile aplicate acum în fabrică au la bază invenții de-ale mele, pentru care nu am obținut niciodată beneficii. Mai mult din ambiție am cupărat acțiunile, chiar dacă știam că nu fac atît. Am vrut să demonstrez că, dacă ești un bun manger, poți să aduci orice întreprindere în top, și cred că am reușit. Am acum șapte directori tineri, sub 40 de ani, care cred că îmi vor duce cu bine munca mai departe „, a încheiat Ion Răducan.
Lasă un răspuns