Cu Vasile Paraschiv mă întîlnesc în ultima vreme destul de rar. Știu care e cauza: are un petec de pămînt undeva, în Vrancea, moștenire, și cum pe bucata aceea își întreține o vie, primăverile și toamnele le petrece mai mult acolo. Muncește mult și asta se vede și pe întreaga lui făptură. S-a mai subțiat, inclusiv fața i-a devenit mai ascuțită, făcută, parcă, din linii drepte, fine, ochii îi sînt mai mari, în schimb pare – de fapt, chiar e – mai viguros, mai dinamic, mai hotărît în mișcări. Și aceeași voce inegală, cu inflexiuni debordante uneori, același apetit pentru dialog, subiectul său preferat fiind cărțile. De altfel, face ce face și nu lipsește de la nici o lansare de carte din urbea noastră, momente pe care le trăiește în felul său inconfundabil, absolut propriu, adică cu interes și preocupare. Cumpără, dacă nu i se înmînează cărți din partea autorului, și indiferent de carte, de calitatea ei, citește cu pasiune. Așa a făcut pînă și în cazul celor două cărți ale mele… El nu spune „o s-o citesc”, ci „abia aștept să vină seara, să mă așez în pat și s-o savurez” Rețineți: nea Vasile Paraschiv nu citește. El savurează o carte. Și cînd spune asta, știe ce spune. Se trage dintr-o zonă viticolă. Vinurile pe care le-a „încercat” el n-au fost dintre cele proaste, dar nici nu s-a dat în petic. Adică n-a devenit robul lor. El numai le-a savurat, altfel spus le-a „cîntat”, le-a „pătruns”, gustul său a trecut dincolo de obișnuit, de gustul profan. „Un vin – mi-a zis odată, trebuie să știi să-l guști. Așa îl vei simți și-l vei ține minte, căci vinul e ceva sfînt, Dumnezeiesc. Și tot așa e și Cartea, deși comparația pare nelalocul ei. Și Cartea e ceva sfînt, Dumnezeiesc. Ea trebuie savurată, cîteodată să-i dai paginile mai mult înapoi, s-o înțelegi, să pătrunzi dincolo de propoziții și fraze”. De asta îl respect eu și-l apreciez, și-l consider prieten pe nea Vasile Paraschiv, cetățean onest, om corect, cinstit, demn. Iubește Cartea și asta spune totul.
Zilele trecute l-am reîntîlnit în centrul orașului, era împreună cu ziaristul și scriitorul Gheorghe Baltă, om de care sînt legat prin vocație. Acesta, Gheorghe Baltă, l-a sunat să-l întîlnească și să-i ofere recenta sa carte, „Glas de clopot”, o interesantă monografie a unor lăcașe de cult din zona noastră. Întîmplarea a făcut să fiu de față cînd i-a înmînat-o. Emoționat, nea Vasile Paraschiv l-a îmbrățișat pe autor, i-a mulțumit și i-a zis: „Abia aștept să ajung acasă s-o savurez. Mîine să ne întîlnim să-ți spun ce părere am”. Eu îi știu părerile prietenului meu. El e un Domn. V-am spus, a citit pînă și cărțile mele.
Aristotel a spus că cine are mulți prieteni nu are nici unul. Înaintea lui Aristotel, fostul și strălucitul său profesor, Platon, a lăsat pe Lysis, un dialog despre Prietenie. De fapt, despre astfel de teme, în general despre virtuțiile și viciile umane, au lăsat scrieri nemuritoare toți marii antici. Luați și citiți – ca să mai apelez la un exemplu – scrierile filosofice alese rămase de la Lucius Annaneus Seneca, și veți constata că în texte precum Despre Mînie, Despre Viața Scurtă, Despre Liniștea Sufletului, Despre Clemență, Despre Viața Fericită, etc, acest strălucit gînditor al Latinității Antice – ca și marii săi înaintași greci – au spus cam totul despre om. Ei bine, multe dintre ideile din aceste cărți le-am aflat de la prietenul meu Vasile Paraschiv, după care m-am grăbit să le caut în cărțile autorilor amintiți. Cu ani înaintea mea, omul acesta – care, în zilele toride, pășește prin oraș tot grăbit, îmbrăcat subțire, pe cap cu o pălărie ușoară, cu borurile largi – „a savurat” din scrierile anticilor și, mai mult ca sigur, gîndul și fapta și viața sa sînt inspirate din acest tezaur sublim. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns