Mihai BUZNEA
Spune o vorbă: dacă podul casei țăranului este plin, are și orășanul ce să mănînce. De ani buni încoace, la noi politicile pămîntului sînt tot mai păguboase. Vorbă multă, sărăcia omului. Adunăm cu o mînă și risipim cu șapte. Am văzut destui români care mor de foame, pe alții care flămînzesc și doar o mînă de descurcăreți care se îmbuibă pînă plesnesc de prea-plin. Legea junglei, profită cei cu „talente”, ca-n parabola cu boii ară și caii mănîncă. Țarinile românești, au tot spus-o specialiștii, pot hrăni pe îndestulate peste 80 de milioane de oameni, adică de patru ori populația actuală a țării. Cu o condiție: dacă pămîntul este pus în valoare la nivelul celor mai înalte performanțe obținute pe plan mondial. Clar ca lumina zilei: baza există, ne aparține, experiența o luăm de la cei mai buni (parcă aceștia am fost noi înșine, cîndva) și iată-ne scăpați de griji și nevoi. Aceasta s-ar putea transforma în ecuația interesului național, derivată din interesul individual. Ce te faci, însă, cu acest sîcîitor și falimentar „dacă”, de care nu reușești cu nici un chip să scapi! Reușești numai dacă vrei cu adevărat, dacă ești lăsat să faci, dacă nu ți se pun piedici la tot pasul. Pînă afli răspunsurile și găsești rezolvările, risipa se tot amplifică, mai să n-o poți ține în frîu.
Din cele peste 12 milioane de hectare de teren arabil, cîtă ne este zestrea, abia dacă noi cultivăm jumătate. Cealaltă doime am transformat-o în pîrloagă. Pămînturi abandonate, înțelenite, invadate de ciulini și scaieți cu producții în continuă creștere. Risipă. Batjocură. Sămînță de sărăcie lucie. În timp ce alții, săraci cu adevărat, dar bogați în idei, ne dau lecții. Evreii, de-un exemplu. Terenurile pietroase – că numai din astea au – le-au transformat în grădini roditoare cărînd pămîntul mănos al Spaniei cu vapoarele. Livezi de citrice cu soiuri programate genetic să producă, prin rotație, în tot cursul anului. Legume – la fel. Vii și livezi de meri cu superproducții de nici nu-ți vine să crezi. Inventatori ai unui sistem de irigații – prin picătură directă la rădăcina plantei sau a arbustului, care folosește exact atîta apă cîtă trebuie, fertilizează și erbicidează simultan. De-a dreptul fantastic! Au încercat și-ai noștri să facă ceva, mai în urmă cu 6-7 ani, la Agribac și Fructex, dar s-au stins repede. Sau chinezii și vietamezii, care folosesc orice palmă de teren pentru a planta cîteva fire de orez, fideli principiului cum că un pumn de boabe poate fi prînzul unei familii. Totul are valoare. Mai puțin la noi. Politici păguboase.
Binecuvîntare și blestem. Prinț și cerșetor. Bogăție și sărăcie. Fericire și suferință. Splendoare și decadență. Iată tot atîtea posibile definiții ale Pămîntului, acest dar sublim, cu har dumnezeiesc, fără de care viața nici se poate concepe.
Săptămîna aceasta atenția și speranțele tuturor s-au îndreptat peste ocean, la antipozi, unde peste 100 de șefi de state sau de guverne s-au reunit la Summit-ul Pămîntului de la Johannesburg, Republica Sud – Africană. Prezent la lucrări, președintele Ion Iliescu a pledat în favoarea unor politici care să facă posibile schimbări majore, de substanță, în utilizarea acestei avuții, protecția mediului, eradicarea foametei pe glob. Astfel de încercări au mai fost în ultimile decenii, dar s-au oprit doar la bunele intenții. Ce va fi acum, rămîne să vedem.
Lasă un răspuns