Esențele tari în sticluțe mici se țin
Eugen ȘENDREA
E ziua de marți, 25 martie 1997. Deasupra Bacăului stau îngrămădiți nori plumburii. Un vînt rece alungă băcăuanii de pe străzi. Înfruntînd frigul, un omuleț doar de 1,55 m, îmbrăcat într-un palton ponosit, cu o căciulă roasă îndesată pe cap, urcă treptele restaurantului „Decebal”. Era una dintre cele mai cunoscute figuri ale Bacăului. Numele lui era Gabriel Bacovia. În mînă are o geantă „ca de perceptor”. Ajuns în restaurant, scoate căciula și salută chelnerița:
– Bună ziua, dom’ Bacovia. Ați înghețat!
– Duduie, dragă, vîntul ăsta turbat parcă te doboară. Mi-a pătruns pînă la oase. Adă-mi te rog, o vodcă „Rasputin” să mă încălzesc.
Se așează la masă. Își scoase din geantă o agendă pe care cu un pix notă ceva. Din cînd în cînd ridica ochii verzi, mici și iscoditori spre ușa de intrare. Sosi și vodca:
– Așteptați pe cineva? întrebă chelnerița.
– Da. Trebuie să sosească o doamnă cu care am întîlnire aici. Trecu jumătate de oră. În restaurant era puțină lume, iar persoana așteptată nu sosi. În scrumieră erau deja trei mucuri de țigară „Carpați”. Deodată, tresări. Spre el, zîmbitoare se îndreptă o doamnă:
– Bună, Gabriel. Te rog să mă scuzi că te-am făcut să mă aștepți. Am avut un control financiar și n-am putut scăpa decît acum.
– Luați loc doamnă Lenuș. Mi-am închipuit eu că ceva nu e în regulă. Nu-i nimic. Ce servești? Eu am luat deja o vodcă…
– Orice. Mi-e și foame și chiar aș bea „un întăritor”.
Comandă mai întîi o gustare: cașcaval, salam și măsline, precum și o vodcă „mare”. Atmosfera începu încet, încet să se destindă. La un moment dat, bărbatul îi prinse ușor mîna și o sărută, lucru care nu scăpă din ochii chelnerilor:
– Cine-i dragă, moșneagul ăla?
– Cum, nu știi?. E Gabriel Bacovia, fiul poetului George Bacovia.
A, da. Și tipa?
– Ei, o gagică de-a lui. L-am mai văzut și cu altele…
Gabriel Vasiliu, era fiul Aghatei și lui George Vasiliu- Bacovia. Părăsise Bucureștiul, pentru a se stabili la Bacău ca „fiu al orașului”. Lăsase tot fiului său, medic, sperînd că băcăuanii îl vor primi „cu toate onorurile”. Vremurile însă s-au schimbat. N-a primit nici măcar o garsonieră. A încercat fără succes să fie ghid la casa memorială Bacovia.
S-a ales peste tot doar cu promisiuni. Locuia într-o cameră a unui vechi bloc de „CFR”, prin bunăvoința unui sufletist, domnul Florea. Trăia modest, doar din pensie. Dar, ceva în depărtare, licărea. Era promisiunea că va recupera terenul de pe str. Ștefan cel Mare, acolo unde se născuse tatăl său. Locul valora într-adevăr o sumă uriașă. Cu toate necazurile, inima îi rămăsese încă tînără, deși împlinise 67 de ani. Doamna care-i acceptase invitația la restaurant, dar și avansurile, era de profesie contabilă. Divorțată de două ori, cu trei copii în întreținere, la 42 de ani, ducea o viață departe de a fi roză. Pe Gabriel îl cunoscuse prin intermediul unei prietene… Să vedem însă, motivul întîlnirii:
– Doamnă Lenuș, trebuie să mai așteptați un pic. Sper să iau cel puțin 100 milioane de lei pe acest loc. Am depus documentația la domnul primar Liciu, iar domnul Arbureanu m-a încredințat că totul e în regulă. Aveți 20% din sumă cadou din partea mea.
– Vai, Gabriel, nici nu știi cît sînt de fericită. Dar, e prea mult…
– Lăsați, o doamnă frumoasă ca dumneavoastră trebuie ajutată! Gabriel îi sărută din nou mîna, iar ea pe obraz:
– Doamna, ospătar, vă rog aduceți ceva bun de mîncare! ceru el, cu un aer teatral. Ce ne puteți oferi?
– Avem ceva bun, proaspăt. Vă dau cîte o porție de morun cu mămăliguță.
Au mîncat bine, au băut două sticle de vin, cerînd la sfîrșit și cîte o cafea tare. Pe la orele 21.00, Gabriel scoase din geantă banii și achită nota de plată cu seria 044.689. Apoi, grăbiți, cei doi se îndreptară spre hotelul „Central”. Au ieșit de acolo dimineață. Ea a coborît la 6.30, iar el pe la 8.00. Începuse o nouă idilă din viața lui Gabriel. La două, trei zile puteau fi văzuți pe străzile Bacăului. Pentru că ea era mult prea înaltă, micuțul Gabriel o ducea de mînă. Veni și vara, dar tot nu reușise să recupereze terenul. Într-o după-amiază, cei doi se întîlniră la restaurantul „Parc”. Gabriel o aștepta cu două halbe de bere. Ea sosi cu întîrziere, dar „foarte afectată” :
– Gabriel, sînt foarte supărată. Mă înnebunesc ăștia cu întreținerea. Am nevoie de bani! Ce-ai făcut cu terenul, îl primești sau te duc ăia cu vorba!
– Draga mea, am fost din nou la primărie și am discutat. Cred că într-o lună o să se definitiveze totul…
– Ce Dumnezeu ai pe frunte. Ești tot lovit. Unde ai fost?
– Dragă, aseară am fost Mig 21. Am căzut…
– Păi, de asta n-ai timp să recuperezi terenul. Te las pînă cînd o să-l primești și ai să ai banii…
A rămas singur. Idila s-a rupt doar după trei luni de zile.
Lipsa banilor se făcea simțită. Amicul său Florea, îi dădu și el vestea cea tristă, că n-are încotro și trebuie să-și găsească altă gazdă. Reuși să stea un timp pe la cîte un prieten, dar situația sa devenea din ce în ce mai critică. Singura soluție, azilul. N-am încotro.
Fiul poetului George Bacovia ajunse la Căminul de bătrîni din Bacău cu o singură bucceluță, cu doar două, trei oale, niște hăinuțe și un palton. I se repartiză o cameră la etajul trei, „cu prietenul Ripchi”. După ceaiul de dimineață, trăgea o fugă pînă la barul „Bistrița” unde avea masa lui. Cerea întotdeauna o vodcă românească și o cafea. Aici nota pe un caiet tot ce făcuse cu o zi înainte.
Dar, într-o zi, sosi la bar, negru de supărare:
– Dragă, mi-am pierdut aseară, albumul cu fotografii! Poate mă ajuți să mi-l găsească poliția. Țineam mult la el!
Gabriel Bacovia numai cît nu plîngea. Am înțeles atunci că în acel album erau fotografiile tuturor iubitelor lui. Seara răsfoia pagină cu pagină, amintindu-și de fostele iubite. O vreme, la barul „Bistrița” venea și pictorul Aron, prietenul său.
În decembrie 1998, Gabriel plecă de Crăciun la un văr de-al său din Iași. Acolo a întîlnit tot felul de prieteni care l-au „cinstit”.
Băut bine, a adormit pe o bancă în „Copou”. L-a luat frigul, contractînd o puternică răceală. S-a întors în Bacău după Anul Nou, sfîrșit. Partea stîngă n-o mai putea mișca. L-a îngrijit cum a putut doctorul așezămîntului, dară fără rezultat. A murit într-un ianuarie rece, pe 27. În mîini i-a pus o lumînare galbenă vecina care l-a vegheat pînă la ultima clipă. Singura lui dorință înainte de moarte a fost aceea de a mînca o ciocolată. I-a adus-o doamna Paulina Rusu de la chioșcul din apropierea Căminului „Ali Baba”.
Micuțul trup a fost îngropat în cimitirul „Central”, unde preotul Epure a săvărșit ceremonia înhumării.
De la scurta idilă cu Lenuș, au rămas versurile scrise de Gabriel pe nota de plată:
„Tot mai tăcut și singur
În lumea mea pustie
Și tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie
Amanții mai bolnavi, mai triști
Pe drum fac gesturi ciudate.
Iar frunze din veșnicul somn,
Cad grele, uitate.
Lasă un răspuns