Unele dintre localitățile componente ale comunei Faraoani datează din epoca neolitică, ceea ce în timp corespunde cu aproape 8.000 de ani vechime. În era creștină, așezările respective au fost populate, timp de peste un mileniu și jumătate, exclusiv de ortodocși. După 1.600 a început să fie consemnată și prezența unor credincioși catolici. Oamenii de aici erau toți autohtoni, organizați pe baza proprietății indivizibile a răzeșiei, comunitate în care era imposibilă intrarea străinilor, deoarece funcționa principiul de drept cunoscut sub numele de protimisis. În 1.615, Ștefan Tomșa, domnul Moldovei, a cumpărat o parte din hotarul moșiei Faraoani, care se întindea de la Galbeni la Răcăciuni și de la Siret la culmea dealului despărțitor dintre bazinele Siretului și Tazlăului, pe care a donat-o mănăstirii Solca, ctitoria sa.
La 2 septembrie 1.636, Vasile Lupu a întărit împărțeala făcută de Vasilie și frații lui, Nechita, nepoții lui Toader și verii lor, boierul Petriceaico, Armaș, fost vornic, Cozma și verii lor fii lui Isac, nepoții lui Ion vistiernic, Petre Hadîmbul și fii Goioaiei, nepoții Salomiei, Toader Moțoc, cu mulți frați ai lui, fii Todosiei, nepoții Irimiei Pițigae, toți nepoții și strănepoții Petricăi hatman. Aceștia au prezentat „drese și uric de împărțeală pe care îl au ei de la Alexandru voievod” asupra Faraoanilor și altor sate moldovenești.
La puțin timp după aceasta episcopul catolic Zamoyschi a raportat Propagandei Fide prezența unei comunități catolice românești la Faraoani care refuza învățarea limbii maghiare și acceptarea ei în practica cultului divin. Între ortodocșii majotritari și catolicii mai puțin numeroși nu existau neînțelegeri, deoarece funcționa dreptul nescris al egalității dintre oameni și nici nu era cunoscută intriga maghiară. Lăcomia călugărilor de la Solca a provocat sărăcirea oamenilor dependenți și a multora dintre cei care își păstrau proprietățile indivize. Sărăcia a fost generatoare de boli și de moarte. Acesteia i s-au adăugat distrugerile, jafurile, incendierile provocate de armatele otomane, hoardele tătărești. Războiul aproape permanent a avut efecte groaznice asupra oamenilor de aici. Pentru salvarea vieții și a rezultatelor muncii lor, oamenii s-au refugiat în păduri, unde duceau viața comună, ortodocși – catolici, beneficiau de serviciile ambilor slujitori. În asemenea condiții s-a ajuns la răspîndirea catolicilor și în satele Valea Dragă, Valea de Sus, Valea de Jos, Valea Mare, Cacova Mare, Cacova Mică, Costița, Cleja, Lunca Mare, fapt consemnat în anul 1.696 de către administrator al Parohiei catolice Faraoani, misionarul Bevilacque. Războaiele din secolul al XVIII-lea, dintre ruși, aliați cu Habsburgii, contra otomanilor, au provocat, pe lîngă sărăcie, ruină, jale și cotropirea nordului Moldovei de către armatele imperiale austriace, cu complicitatea generalilor și politicienilor ruși. Mănăstirea Solca și proprietățile sale din partea Moldovei anexate nu mai puteau administra în condiții corespunzătoare, moșia de la Faraoani. Soluția a fost găsită printr-un schimb de proprietăți între egumenul de la Solca și boierul Neculai Roznovanu, împreună cu fiul său Iordache. Astfel, către finele secolului al XVIII- lea fosta proprietate răzășească Faraoani, cu siliștile Cleja și Măhăilești, precum și o parte din Galbeni, au ajuns în stăpînirea marilor boieri din familia Roznovanu. În anul 1864 moșia Faraoani se afla în stăpînirea Ruxandrei Roznovanu.
De-a lungul perioadei 1.615- 1.864, adică 249 de ani de stăpînire domnească, mănăstirească și boierească, procesul de sărăcire a oamenilor, care și-au pierdut proprietatea indiviză, a fost general.
La data aplicării legiuirii agrare au fost înscriși în tabelul de împroprietărire 258 capi de familii „categoria clăcașilor cu palmele”, ceea ce spune totul asupra stării lor economice- sociale. Cu toate acestea, cei în cauză au consimțit să plătească statului suma de 16.795 lei și 32 parale drept despăgubire în folosul proprietarului, pentru cele 578 fălci și 13 1/2 prăjini primite.
Onomastica împroprietăriților din Faraoani a fost scrisă astfel: Ciceu, Cochior, Pal, Antal, Vaida, Ciurar Palu, Andrei, Merghereș, Frencu, farcaș, Beneticu, Bejan, Matei, Roca, Benchea, Novacu, Duma, Cojocaru, Cristeanu, Negru, Birău, Giurca, Sabău, David, Cancial, Bortoș, Martin, Coșa, Cadar, Caldararu, Preda, Rusu, Patrașc, Sar, Demșa, Bolog, Iștoc, Butacu, Bulai, Iacobuș, Solomon, Balint. Aceste familii au fost împroprietărite fiecare cu suprafața de două fălci, 29 1/2 prăjini teren în cîmp, 12 1/2 prăjini „pentru casă și grădină”, pentru care a plătit individual 67 de lei și 30 de bani.
În localitățile care formau atunci comuna Valea Mare au fost înscriși 321 capi de familii îndreptățiți a primi suprafața de pămînt egală cu cei din Faraoani, plătind o sumă identică.
Situația generală diferă, deoarece aici au fost înscriși 321 „clăcași cu palmele” care au primit suprafața de 720 fălci și 19 prăjini. Datele ne obligă să precizăm că au fost luate, conform Legii agrare din 1864, 1.298 fălci și 32 de prăjini și jumătate din proprietatea Ruxandrei Roznovanu. Acestea au fost distribuite celor 579 clăcași, aduși în această situație prin cumpărătura săvîrșită de Ștefan Tomșa, în anul 1.615 și cei care au urmat la conducerea statului Moldova. Cu toate că au fost lipsiți de posibilitatea folosirii pămîntului strămoșesc un sfert de mileniu, urmașii răzeșilor de aici au fost obligați să plătească suma de 37.692 lei și 36 parale statului român, cu care a fost despăgubit proprietarul. Suma depășea cu mult cei 2.000 galbeni plătiți de domn în anul 1.615. Onomastica celor din comuna Valea Mare nu diferă de cea a locuitorilor din Faraoani, decît prin faptul că au fost înscrise și următoarele nume de familii în plus: Bărbuțe, Morocea, Faier, Doboș, Morariu, Gherghelca, Ianău, Ianuș, Meșteru, Petrea, Jitaru, Jușcă, isvanca, Roșu, Iancu, Ilinca, Păduraru. Și într-un caz și în altul avem preponderent onomastică românească, iar cele care par a fi străine de acestea nu reprezintă decît jalnica încercare de înstrăinare prin modificarea numelui românesc, săvîrșit de anumiți misionari catolici trimiși de provincia Ungaria a ordinului franciscan.
Acestea conving asupra ridiculității în care se află politicienii și istoricii maghiari și maghiarizați, atunci cînd revendică drept etnici maghiari pe românii catolici din Faraoani și alte așezări moldovenești, care și-au exprimat tot timpul apartenența la neamul românesc. (prof. doctor Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns