Scriitori moineșteni: Alexandru Gheorghiu Doinaru
. 120 de ani de la naștere
„Fiul unor gospodari moldoveni de pe valea Trotușului”, cum se recomanda el însuși într-una din povestirile sale, născut la Văsiești- Moinești, la 22 februarie 1882, Alexandru Gheorghiu Doinaru și-a făcut studiile la Bîrlad (liceale) și București (universitare) și a cutreierat apoi mai toate orașele Moldovei, ca avocat și gazetar. A debutat cu versuri în revista Sămănătorul și a colaborat la alte gazete din Iași și Capitală, pentru ca, după primul război mondial, să se stabilească în Bacău, numele lui fiind în mod frecvent întîlnit în paginile publicațiilor locale (Bacăul, Curentul Bacăului, Moldova), mai ales cu epigrame și versuri satirice. Debutează editorial cu poema umoristică „Smaraida” (Ed. Minerva, Buc. 1905), volum care cunoaște patru ediții, ultima fiind publicată la Iași, în 1910. Urmează „Știri literare” (Buc. 1906), cuprinzînd versuri satirice, apărute în „Furnica” lui G. Ranetti. Tot prin acești ani vor fi apărut și cele două traduceri: „Domnișoara Fifi” de Guy de Maupassant și „Un rămășag între miliardari și alte schițe” de Mark Twain, al doilea volum fiind tradus împreună cu Al. Anestin.
Activitatea sa editorială se îmbogățește cu „Aventurile unui volum de poezii”, schițe (B. P. T., Buc. 1908), „Călugărul Gherasim”, schițe și nuvele (Minerva, 1909) și „Lambririsme”, strofe epigramice (Bacău, 1929). Pe ultima copertă a acestui volum autorul anunța apariția altor volume: „Epigrame”, Fabule”, „În fața paharului” (cîntece) și „Henry de Popescu”, o comedie eroi- comică în versuri, trei acte. Dar aceste volume nu-i mai apar. Poate că s-au pierdut prin podul vreunei case din Moinești, unde și-a petrecut ultimii ani de viață. De acolo, din Moinești, continuă să publice în gazetele băcăuane, încrucișîndu-și spada cu alți epigramiști de renume din Bacău.
Reproducem cîteva din „Lambriorismele” sale, inspirate de prietenul lui de pahar, institutorul Ion Lambrior. „Strofele epigramistice” se vor „o apoteozare a vinului” și nu „o recunoaștere a micului tău vițiu, care nu este numai al tău, ci și al meu și al altor prieteni”. Nici un alt epigramist din literatura noastră nu a scris atît de multe catrene dedicate discipolilor lui Bachus. Iată-l pe bețiv La mare: „Lambrior privind în zare/ Marea, nesfîrșita mare,/ A rostit sentențios:/ „Cîtă apă de prisos!”. Îl surprinde apoi La muzeul de Științe naturale, în două catrene: „L-am pus în spirit pe Lambrior,/ Dar mare poznă mi-a făcut:/ El a rămas uscat în sticlă,/ Iar conținutul l-a băut”.// „Peștele trăiește-n apă,/ stelele pe cer senin,/ Castraveții, în borcane,/ Lambrior trăiește-n vin”. Iată-l apoi definit în Propoziții simple: „Fierarul trage-n nicovală,/ Lemnarul trage la răndea,/ Elevul trage chiulu-n școală,/ Jenică… trage la măsea”. În sfîrșit, pentru Lambrior timpul este bani: „Timpul este bani, englezul/ A rostit muncind din plin;/ Lambrior stînd zi și noapte/ Spus-a: „Timpul este… vin”.
(M. Cosmescu DELASABAR)
Lasă un răspuns