Viața între două refugii

• Maria Gradin s-a refugiat de două ori din Cernăuți, în timpul războiului, și tot de-atîtea ori a trebuit să ia viața de la zero

Cedarea Bucovinei către Rusia sovietică, în al doilea război mondial, a provocat multe lacrimi și suspine românilor din această provincie istorică. Pentru a scăpa de „ciuma roșie”, mulți au lăsat în urmă case, agoniseala de-o viață și au fugit doar cu actele și hainele de pe ei.

Maria Gradin s-a născut în 1916, la Cernăuți. „Provincia era atunci la austrieci, iar cînd s-a făcut recensămîntul, m-au trecut că aparțin de Ucraina”, începe să ne povestească bătrîna de 86 de ani. Școala primară și liceul le-a urmat la Cernăuți. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie, dar nu a mai apucat să-și desăvîrșească studiile, pentru că a izbucnit războiul. „Aveam 24 de ani cînd ne-am refugiat prima dată, eu și părinții mei. Într-o dimineață ne-au chemat la Primăria din Cernăuți unde eram angajată și ne-au anunțat că se cedează provincia, dar să nu ne alarmăm, pentru că ne vom primi salariul și vom fi evacuați toți, cu tot avutul, în patru zile. Ne-au spus să revenim la ora 10.00, cînd urma să primim banii. Cînd am ajuns acolo, instituția era încuiată, iar pușcăriașii, cărora li se dăduse drumul, trăgeau în oameni pe stradă cu niște revolvere enorme. Un coleg m-a dus acasă pe căi ocolite. Tata făcuse rost de un camion pentru bagaje, care mergea spre Piatra Neamț. Eu nu am ajuns acasă, așa că tata a dat camionul unor vecini, spunînd că nu pleacă fără copilul lui”, își aduce aminte bătrîna.

Pentru a fugi din Cernăuți, familia Mariei a cerut sprijinul unui vecin, ofițer de graniță, care a aranjat cu niște țărani să vină și să-i treacă în România. „Am plecat doar eu și o parte din bagaje, care au fost urcate în căruțe și acoperite cu paie. Eu m-am travestit în țărancă, mi-am legat părul, mi-am pus o fustă simplă, am luat o sapă în spate ca să creadă rușii că merg la cîmp, și am plecat. Căruțele au fost oprite pe pod de ruși, așa că noi am trecut granița prin Siret. Pe malul celălalt ne-au primit cu îmbrățișări soldații români. Nu mai aveam nimic. Doar hainele de pe mine. Nici măcar o batistă ca să-mi potolesc plînsul. Tata și mama au trecut a doua zi, dar și lor li s-a luat totul. Am plecat la Bacău cu hainele de pe noi, la sora mea care locuia pe strada care se numește acum Martir Horia. Primarul din Bacău, Văgăunescu, m-a angajat la Primărie. Într-o noapte, un hoț a intrat pe geam în camera unde dormea tata și i-a furat singurul costum de serviciu. Eu m-am dus la primar și i-am cerut leafa în avans ca să îi pot lua tatei un alt costum. Mi-a dat imediat și am rezolvat problema. Apoi ne-am mutat într-o cameră cu bucătărie în Piața Florescu. Dormeam pe jos, pentru că nu aveam paturi. Treptat, ne-am achiziționat strictul necesar. Într-o zi, am primit o dispoziție de la Primăria din Cernăuți să mă întorc la serviciu. Am plecat singură”, mai spune despre drama prin care a trecut Maria Gradin.

Întoarsă la Cernăuți, femeia a trebuit să se descurce singură, pentru că părinții au rămas în țară. Acolo s-a mutat la un vecin, prieten de familie, chestor la poliție. „Într-o noapte am auzit cum, nu departe de noi, se împușcau oameni. L-am întrebat pe proprietar ce se întîmplă și mi-a răspuns că rușii îi împușcă pe partizani. A doua zi m-am mutat la o colegă de serviciu. La scurt timp, s-au întors și părinții mei. Ne-am pus pe muncă și am refăcut gospodăria. Am cumpărat mobilier. Din 1941 și pînă în 1944 ne-am refăcut viața. Pe 1 martie 1944 ,a murit tata și am rămas doar eu cu mama”, își mai amintește bătrîna din Cernăuți.

A doua fugă în România

Cînd s-a cedat Bucovina, în 24 martie 1944, Maria Gradin și mama ei s-au refugiat pentru a două oară în țară. De data asta la București și apoi la Turnu Severin. În 1933, pe cînd era elevă, Maria l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Dan Gradin. El era din Putna și studia dreptul la Cernăuți. Izbucnirea războiului i-a despărțit pe cei doi tineri. Dar, în momentele cele mai grele, viața i-a pus din nou față în față. „Ne-am reîntîlnit în 1944, după mai bine de trei ani. Eu fusesm detașat pe front, în Prahova. comandantul meu avea o moșie în Bucovina și m-a trimis pe mine să-i rezolv problemele acolo. Am găsit-ope Maria împreună cu mama ei, pregătite să se refugieze. Dar două femei nu se puteau descurca în vacarmul de-atunci. Le-am ajutat să-și urce mobilierul într-un tren, iar ele au rămas să facă ultimele pregătiri. Ne-am dus la gară să prindem ultimul tren, dar deja era ticsit. Refugiații stăteau legați cu sîrme de uși, de vagon. Totul, numai să scape de ruși. Cînd am văzut că nu mai e loc și pentru ele, am oprit o mașină nemțească și i-am rugat pe cei doi subofițeri să ne ia cu ei. Și ei se refugiau. Frontul se spărsese și soldații nemți se retrăgeau. Întrebau îngroziți dacă e Rusia sau România. Le-am făcut rost de benzină, am încărcat două baloturi cu bagaje și un geamantan, și am plecat la Suceava. Viitoarea mea soacră le-a lăsat soldaților nemți cheia de la casă. Toate, pentru omenia de care au dat dovadă. În gara Burdujeni l-am rugat pe impiegat să să le îmbarce, cu bagaj cu tot, spre București”, ne spune și soțul Mariei, Dan Gradin.

Cele două femei și cățelul Pufi au plecat spre București într-un tren de vite, stînd pe paie, alături de alți refugiați. Era în luna martie, dar afară era foarte frig. Ningea într-una și era ger. „Pe drum mi s-a făcut foarte rău și credeam că voi muri. Cîteva zile, trenul a staționat într-o gară, iar un inginer s-a dus în sat și mi-a adus niște vin fiert. Acesta m-a încălzit și mi-a dat noi puteri. Altfel, cred că aș fi înghețat de frig. Trenul era ticsit de refugiați. Laolaltă stăteau femei, copii, bărbați, lucruri, căței și cîte o pasăre. Vagoanele erau descoperite și înăuntru ningea. Era un frig cumplit. Nici nu mai știu cît am făcut pînă în București”, ne-a mai spus despre chinurile prin care a trecut Maria.

În București, cele două femei s-au stabilit la niște rude. Dar și de aici au trebuit să plece la Turnu Severin, unde se afla refugiată Primăria din Cernăuți, a cărei angajată era Maria. Femeile au stat pe peron trei zile, în Gara de Nord, pentru a prinde un loc într-un tren. Și de data asta a apărut îngerul salvator. Dan Gradin le-a urcat pe femei într-un tren al căilor ferate din Cernăuți, împreună cu altă familie. Au plecat din București în ziua de trei aprilie. Pe patru, Gara de Nord a fost bombardată de aviația americană. „La Turnu Severin a avut grijă de noi Primarul din Cernăuți. Am lucrat cu ei pînă s-a lichidat primăria. Tot primarul m-a ajutat să obțin un serviciu la Ministerul Afacerilor Interne în București. În 1945, m-am căsătorit cu Dan și, împreună, ne-am găsit liniștea și fericirea”, a mai spus bătrîna refugiată.

Încet – încet, viața Mariei Gradin a revenit la normal, dar suferințele nu au fost uitate. În 1971, familia Gradin s-a mutat în Bacău, unde fiul lor a primit repartiție după terminarea facultății. Orașul care a adăpostit-o pe Maria și familia ei în timpul primului refugiu. (Claudiu TĂNĂSESCU)