Se numește Valeriu Bologan. Este medic din 1990, cînd a terminat Academia Militară de Medicină, în localitatea Samar din Federația Rusă, cu media 9,90. A fost repartizat într-o unitate cu destinație specială de menținere a ordinii ce aparținea Ministerului rus de Interne, în regiunea Nagorno-Karabah. Din 1994 pînă în 1996 a lucrat ca medic pe Salvare în orașul natal, Bălți. Din acel an a venit în Bacău și s-a angajat ca doctor în comuna Vultureni. Își face meseria în aceeași clădire în care funcționează și Primăria, unde Consiliul Local i-a acordat un spațiu, așa că oamenii își pot rezolva în același imobil și problemele de sănătate și pe cele administrative.
Valeriu Bologan este o figură aparte. Deși nu-i un bărbat înalt, impune prin simpla prezență. Se observă educația militară chiar și din gesturi, deși omul e jovial și deschis. Accentul de basarabean îi conferă un farmec aparte. Figura lui emană însă rigurozitate, lucru cofirmat și de ordinea care domenște în cabinet.
Te invită fără fasoane în încăpere. E de acord vorbească despre orice. Sau măcar lasă să se înțeleagă asta. Nu poți să știi nicodată care sînt limitele pînă la care sînt dispuși să vorbească astfel de oameni. Cei care au ceva special. Valeriu Bologan ne-a spus din start că perioada ’90-’94 a fost cea mai aventuroasă din viața sa. „Nu eram un fietecine în Nagorno-Karabah. Dețineam funcția de șef al Serviciilor medicale din zonă și aveam în subordine toți medicii militari, inclusiv pe cei ai Spitalului de campanie. Se duceau lupte sănătoase acolo. Aveam de operat un militar cam la două zile”, povestește doctorul.
Una dintre cele mai marcante amintiri datează din 1991, cînd a avut ocazia să fie în preajma lui Boris Elțîn. „Era chiar pe 19 august, cînd a avut loc puciul. În ziua aceea am stat la doi metri de Elțîn”, spune bărbatul și-și scurtează brusc destăinuirile. Gestul lui mă face să cred cu tărie că mai are și alte amintiri care l-au marcat. Despre una chiar mi-a vorbit fără să insist cu întrebările. „Într-una din zile, șeful Serviciului de Informații din Federația Rusă a fost împușcat chiar în fața Statului Major. La doar cîțiva metri mai încolo se afla spitalul în care operam răniții, la etajul I. Mașina în care se afla acesta a fost pur și simplu ciuruită de armeni. În trei minute s-a terminat totul. N-au mai avut nimic cu nimeni, deși locul era plin de militari. Atacatorii au dispărut imediat iar noi, medicii, pur și simplu n-am mai avut ce face. Omul avea atît de multe gloanțe în el, încît nu aveai loc să arunci un ac”, mai spune doctorul Bologan.
Nici anul care a urmat nu a fost prea liniștit pentru medicul militar. În 1992 a ajuns cu serviciul și în Cecenia. „Am stat acolo trei zile numai cu veste antiglonț pe noi, indiferent că ne culcam sau mergeam la toaletă. Ordinul era valabil pentru toată lumea, de la vlădică pînă la opincă, pentru că eram înconjurați de ceceni. Trei zile au durat negocierile cu Moscova privind retragerea noastră din zonă. Trei zile am stat și noi cu vestele antiglonț pe noi. Apoi s-a ajuns la înțelegere și ne-am retras”, își deapănă aminitirile medicul.
A urmat apoi o perioadă mai relaxată din punct de vedere a locului în care își exercita profesia. Timp de doi ani a fost medic pe Salvare în orașul natal, Bălți. N-a rezistat prea mult acolo din inconveniente financiare. „Salariul meu era de 15 dolari pe lună. Poate că ar mai fi fost cum ar mai fi fost dacă i-aș fi primit la timp, însă luam salariul odată la 4-5 luni. A fost o perioadă de răscruce pentru mine. Așa m-am orientat către România. În 1996 am făcut cerere pentru a obține un post de medic pe bază de contract. Destinul a ales comuna Vultureni. Am venit imediat la post și n-am mai plecat. În 1998 am obținut și titularizarea. De atunci sînt oficial medicul comunei”, adăugă Valeriu Bologan. În cîteva rînduri, acesta este traseul profesional al medicului Valeriu Bologan.
Despre împlinirile sau neîmplinirile sale personale, medicul se abține să vorbească. Cu greu aflu că este divorțat. Ba chiar mă roagă, la un moment dat, să nu-i mai pun astfel de întrebări. Îi înflorește însă toată figura cînd printre fotografii mi-o arată pe mama lui. „Este o bătrînică tare ageră și simpatică. A fost timp de 40 de ani profesoară. E o figură tare aparte mama asta a mea”, mai spune medicul, după care iar se oprește brusc din destăinuiri. Mai trec alte cîteva secunde, și iar devine vioi, cînd îl rog să-mi vorbească despre relațiile sale cu localnicii. „M-am obișnuit cu oamenii și ei cu mine. La început erau mai reci, dar apoi, cînd m-au cunoscut mai bine, m-au acceptat așa cum sînt”, își încheie povestea Valeriu Bologan.
Părăsesc cabinetul, ferm convinsă că freamătul de pe culoarele primăriei sînt strict legate de activitatea celor din administrația locală. În momentul în care ies din încăpere, constat, însă, că la ușa medicului se aliniaseră cuminți și răbdători cîțiva localnici. „Apăi, bună zîua. Iaca am venit și noi la dom’ doctor aista a nostru”, îmi răspunde la salut unul dintre pacienți. În acel moment am înțeles că Valeriu Bologan a fost adoptat definitiv de către sătenii din Vultureni. Nu mai este un pribeag. Are o familie mare cît comuna. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns