SCRIPTA MANENT Strădanii puerile pentru lămurirea toponimului Faraoani

Eforturile depuse de domnul Anton Coșa de a deduce cuvîntul Faraoani din termenul maghiar „forro” au menirea de a produce zăpăceală și aiureală, deoarece primii locuitori ai satului au fost strămoșii dacilor, nu descendenții pretinsului Forro. Nu se poate discuta despre împrumut al limbii române dintr-una vorbită de oameni sosiți călări și în căruțe, lipsiți de practicile economice, sociale, culturale, religioase, politice. Limba lor era redusă la un vocabular restrîns, la termenii ocupațiilor care le aveau: călărie, creșterea vitelor, războiul permanent, jaful, omorîrea semenilor. Ei nu aveau noțiunile de proprietate, sat, organizare sătească, orășenească, ierarhie socială, politică, clerică și nici cuvintele care să le exprime. Autorul exagerează enorm prin atribuirea onomasticii ungurești boierilor moldoveni, iar concluzia „populația transilvăneană venită în Moldova (din diferite motive) era eterogenă din punct de vedere etnic, cuprinzînd români, secui, sași, unguri”, n-are susținerea științifică, deoarece maghiarii și secuii au fost extrem de puțini și n-au fost capabili să populeze nici Panonia. În 1772, conform statisticii imperiale, maghiarii formau o minoritate de sub 30 % din populația Ungariei, după secole de maghiarizare a autohtonilor. Autorul trebuia să știe că principii calvini, în anii 1609, 1659, 1673, au acordat privilegii românilor ortodocși, majoritari în comitatele: Zemplen, Ung, Bereg, Abanjtorma, Szaboles, Hajdu, Bekes. Împăratul Leopold, în Diploma din 8 septembrie 1699, a arătat că românii formau o numeroasă populație „în diversele regate ale noastre: Ungaria, Croația, Slovenia, Transilvania și părțile unite acesteia”. Procesele consistoriale privind numirea cardinalilor primați ai Ungariei, întocmite sub conducerea nunților apostolici din Siena, între anii 1673- 1848, confirmă prezența românilor pe întregul spațiu de formare a acestui neam. Zona dintre Adriatica- Marea Neagră, Carpații Nordici- Balcanii Sudici, Dunărea Panonică, Zona de la est de Nistru. Secretarii Propagandei Fide au studiat, în repetate rînduri, continuitatea creștinilor și a episcopatelor în Panonia din timpurile lui Attila și pînă la organizarea Mitropoliilor din Panonia. Concluziile lor au fost că n-au existat discontinuități în privința populației de aici și Transilvania.

Contele Marsegli, reprezentantul imperial la stabilirea frontierelor habsburgo-otomane, după pacea din 1699, în 4 ianuarie 1700 a raportat împăratului Leopold că „acești români trăiesc într-un număr atît de mare în regatele cucerite de Maiestatea Voastră (Ungaria, Croația, Slovenia, Transilvania), încît ar putea să dea un alt nume acestora”. În anul 1726, Hieronimus Grimaldus, nunțiul apostolic la Viena, a terminat audierile privind promovarea lui „Emericus Esterhatzis” în rangul de cardinal primat al Ungariei și arhiepiscop de Strigoniu. În acest moment dioceza lui era formată din 11 comitate, șase episcopate. Înaintea dispariției regatului apostolic, dioceza cuprindea circa 1 000 parohii catolice, iar în 1725 mai funcționau doar 500. În anul 1776 a fost instalat la conducerea arhiepiscopiei de Strigoniu, Ioseph conte de Batthyany, care l-a adus la episcopia de Alba Iulia, căreia i se schimbase numele în Alba Carolina. În secolul al XVIII-lea, prin Biserica Catolică și printr-o politică criminală a fost redus numărul românilor din statul condus de Habsburgi. Faptul a încurajat pe maghiarizați și maghiari. Aceștia, între 1800- 1848, și-au intensificat eforturile pentru introducerea limbii maghiare în instituțiile statului, iar după 1867 a fost introdusă abuziv și în cultul catolic din Ungaria și Transilvania. Între 1867- 1918 politica de maghiarizare a românilor din Austro- Ungaria n-a cunoscut limite. Telkes Simon a scris și cartea program Cum să maghiarizăm numele de familie.

Este evident că românii din Moldova și cu deosebire cei din Faraoani nu aveau cum să sufere influența unei limbi care nu se folosea în instituțiile statului, cele bisericești, deoarece se folosea latina. Numele „Forro”, pretins întemeietor al satului, nu a fost înscris în registrele parohiei catolice Faraoani. Întreaga documentație prezentată convinge asupra falsității concluziilor formulate de acest domn Coșa. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)