REPORTER ÎN PIAȚĂ Salata verde

Omul e ceva mai înalt decît masa din piață. Alături, o fată de aceeași măsură. „E fata mea cea mare. E într-a șaptea” – spune, vădit mîndru, omul. Și mai spune că-i din Viforeni, comuna Ungureni. „Ai auzit de Viforeni? E un sat pe lîngă Gîrla Anei”. Ca și cum Gîrla asta a Anei ar fi centrul pămîntului. Îmi zic, așa-s oamenii de la țară. Ei cred că totul se învîrte în jurul casei lor. Omul a adus la piață salată verde. Căpățîni mari, voluminoase, frunze cît palma aia mare a unui om din Filipești, pe care-l cunosc și mi-i prieten. Și verzi, de un verde sănătos, adînc, ca o apă de iaz curat, în care trăiesc puzderie de pești și broaște.

Ai zice că e primăvară tîrzie, cînd, de regulă, la piață, țăranii aduc spre bucuria gurmanzilor salata verde. Și-i septembrie, și plouă, și-i frig, neverosimil de frig. „Mai am salată acasă. Aia o s-o aduc peste o lună, pe la mijlocul lui octombrie. Poate atunci o să se vîndă mai bine”, zice omul cu speranță. Alături și peste tot în piața asta mare, numai legume de toamnă: gogoșari, morcovi, pătrunjel, țelină, ardei gras, ardei capia, ceapă, cartofi. „N-am deloc succes” – gîndește săteanul din Viforeni, uitîndu-se la Maria, fata lui cea mare, care tremură lîngă el de frig. Adevărul e că are șase copii, hainele îs al naibii de scumpe, le-au mai adus niște neamuri de aici, din Bacău, niște flanele și pantaloni, dar sînt șase copii, trei unul după altul, apoi o pauză, și iar trei. Și fata asta, tare harnică și cuminte, a terminat a șaptea numai cu zece. Acum a început ultima clasă, iar după aceea vede el ce va face cu ea. O s-o mai țină un an, doi și o mărită. Că de școală mai departe, nici vorbă. De unde bani?

Tot gîndind așa, se apropie o doamnă. E înaltă, bine îmbrăcată, are pălărie pe cap și lanțuri de aur la gît și la mîini. „Cît dai salata?”, întreabă duduia. „Păi, cinci mii!”, răspunde piețarul. „Cam mult”, zice doamna cea aurită, dar pentru că te văd așa de amărît, o să-ți cumpăr nouă bucăți. Pune-mi dumneata aici, în sacoșa asta”, cere femeia. Omul îi pune cele nouă căpățîni, în timp ce o privește neprietenos și-i zice: „Doamnă, de ce crezi că-s amărît? Îs bogat, doamnă, am șase copii și tare-s mîndru de ei. Mata cîți ani ai?” Doamna nu-i răspunde, dar se gîndește, probabil, că n-are nici unul, că tare ar fi vrut un copil, da’ Dumnezeu, ăsta, e nedrept cîteodată”. Îi dă 50.000 și-i zice: „Ține, nu-mi mai da restul de cinci mii. Să spună fata bogdaproste”. Omul îi ia banii și-i dă o căpățînă de salată: „Doamnă, nu vreau să vă rămîn dator. E mai bine așa”. (Eugen VERMAN)