Constantin CĂLIN
La sfîrșitul săptămînii trecute, o furtună de o intensitate neobișnuită a măturat nord-vestul Europei. În același timp, la Moscova aveau loc evenimentele de la Teatrul Dubrovka. La Charleroi și Bruxelles vîntul smulgea arbori din pămînt sau răsturna umbrelele comercianților din piețe. În schimb, în capitala Rusiei, vremea era friguroasă dar calmă. Furtuna fusese undeva înăuntru. Deși impresionantă, drama din natură părea neînsemnată în comparație cu drama petrecută în spațiul închis, despre care nu existau decît cifre fluctuante, nesigure, și o singură imagine, cea a stalului cu scaune roșii ocupate ici-colo de cadavrele „teroristelor” cecene. Informațiile corespondentului TVR1 nu erau pe măsura curiozității pe care o provoacă o stare excepțională: puține și nu prea clare. Nici afirmațiile analistului militar Radu Todor și nici cele ale generalului de brigadă Ion Ștefănuț, invitați în „Ultima ediție” a Rodicăi Culcer, n-au trecut dincolo de un anumit convenționalism. La noi, comentariile asupra chestiunilor grave sînt încă, adesea, unilaterale. Nimeni nu riscă, barem cu o silabă, să fie „avocatul diavolului”. Legat de problema cecenă, singurul care a făcut-o, pe posturile noastre de televiziune, a fost basarabeanul Oazu Nantoi, care s-a arătat sceptic în privința faptului că rușii vor căuta să o rezolve altminteri decît pînă acum, adică reprimîndu-i pe „separatiști”. Cînd avem „material” de-a gata, îi băgăm, discret, pe alții în față. De pildă, luni seara, la ora destinată de TVR2 documentarelor, în loc de „Cu taxiul prin orașele lumii” și „Noutăți de pe Pămînt”, anunțate în toate programele, a fost difuzată o „anchetă” a doi reporteri francezi despre „Mafia rusă”, realizată pe vremea președintelui Elțîn. Ce-am văzut? Rakeți, vînzători de droguri și de armament, prostituate și proxeneți. Ideea care se degaja era aceea că orice se poate întîmpla într-o țară dezorganizată, în care savanții șomeri se pun în slujba bandiților, iar goana după profit nu ține seama de nici o morală. Moscova, spuneau jurnaliștii francezi, nu e încă Chicago al anilor ’30, dar nu-i trebuie mult ca să devină. Cu armamentul deținut ilegal ar putea fi dotate cîteva divizii: pistoale de toate tipurile (Makarov, Tokarev, Uzzi), puști Kalașnikov, bazuci. În numeroase cazuri poliția se pretează la complicități cu criminali. Exploatarea sexuală coordonată cu ajutorul calculatorului. Noua „lume bună” e alcătuită din huligani, mercenari și curve. În vilele de la marginea marelui oraș se petrece ca-n „Mondo cane”, desfrînat. Ancheta reporterilor francezi mi-a dat fiori. Rusul din literatura secolelor XIX și XX și cel din filmele postbelice (inimă largă, sentimental, cu frămîntări de conștiință) e pe cale de dispariție, dacă nu cumva a și dispărut. Cei care i-au luat ori urmează să-i ia locul sînt odioși. Care-i, deocamdată, influența lor în politica generală a Rusiei, documentarul n-o spune direct. Sugerează doar că ea ar fi proporțională.
În cronica de săptămîna trecută am remarcat talk-show-ul lui Emil Hurezeanu, „România mea”. Duminică am vrut să văd cum și cu cine continui. Invitatul său a fost George Soros, venit la București în calitate de autor. Plasat între Emil Hurezeanu și Mihai Răzvan Ungureanu, arăta o figură de om modest și atent la afirmațiile interlocutorilor săi. A vorbit ca „un maț lung care înghite și elimină foarte mulți bani”. Totuși banii săi de acum nu mai sînt cei de altădată, prin urmare e nevoit să aloce mai puțini pentru noile proiecte (450 de milioane pe an, față de 600 milioane, cît aloca în anii 90) și, de asemenea, să schimbe prioritățile tematice și principalele sale zone de acțiune. Ponderea preocupărilor față de Europa Centrală și de Est va scădea, în schimb va crește cea față de Africa, Asia și America (inclusiv, Statele Unite). Soros s-a definit, apoi, drept „un critic”: „Am cîștigat banii prin critică”, una a diferitelor sisteme economice. Azi, criticile sale se îndreaptă, de-o pildă mai des împotriva regimului lui George Bush decît a regimului lui Ion Iliescu. E rezervat în privința evoluției Comunității Europene, dar consideră că, momentan, pentru România, „Europa e singurul motor care o face să inainteze”. Un lucru ce merită observat: presa scrisă a acordat spații reduse prezenței lui Soros la București. Au tăcut și cei care, pare-mi-se, i-au ciugulit cîndva din căușul palmei. Un filosof în felul său, bogătașul (evreu originar din Ungaria) e, neîndoielnic, obișnuit cu ingratitudinea, mai ales aci „La porțile Orientului…”
Deși îmi pune, nu o dată, la încercare răbdarea, urmăresc „Vorba lu’ Dinescu” de pe Realitatea TV. Autorul „Pamfletelor vesele și triste” a acceptat acolo un rol care nu i se potrivește deloc, acela de „moderator”. E ceva ce nu cunoaște și de care nu ține seama. Un moderator trebuie să asculte mult și să vorbească puțin. El, dimpotrivă, e obișnuit să asculte puțin și să vorbească mult. Nu numai să vorbească, ci și să gesticuleze! Microfoanele din studioul în care se desfășoară emisiunea pîrîie, trosnesc, se întrerup. Dinescu e doldora de opinii despre toate, pe care le formulează în termeni tari și colorați. Prin strungăreață îi năvălesc zeci de ironii, iar mîinile taie aerul în felii subțiri – subțirele. Pe scurt, „moderatorul” e one man show. Judecate în mare, spectacolele sale sînt însă aceleași de doisprezece ani. Dacă lumea nu s-a plictisit de ele, de vină e specificul tranziției noastre, care amestecă tragicul cu bufoneria. Agresiv și, în același timp, inofensiv, Dinescu face parte dintre românii care au profitat la maximum de pe urma libertății cuvîntului. Pe culoarul pe care și l-a ales scrie de la început „liber”! Altora li s-a dat și li se mai dă peste mînă ori peste gură. Lui, nu! Motivul e simplu: de el, în chip serios, nu se împiedică nimeni dintre cei de sus. Asta i-a permis să se dezvolte multilateral, în direcții neprevăzute: moșier, podgorean, proprietar de revistă, specialist în datul cu părerea prin zeci de locuri bine remunerate etc. Un exemplu de liberalism aplicat intuitiv, un răzbunător al acelor scriitori români care abia de au după ce bea apă. Ei, cum să nu-l simpatizez? Eu chiar am găsit un argument ca s-o fac: l-am văzut într-una din emisiunile anterioare intrînd în casa unui țigan sărac. Cînd să treacă pragul, și-a scos șapca, gest rar pînă și la intelectualii cu doctorate. În clipa aceea, mi s-a părut „boier”!
Lasă un răspuns