FĂRĂ PREJUDECĂȚI Jolly- Jokerii gazonului

Mihai BUZNEA

Nu sînt un specialist al fotbalului, o spun fără jenă și nici n-are de ce să-mi fie rușine. Mai sînt și alte lucruri, mult mai interesante și palpitante, pe lumea asta, care ne merită atenția. Fotbalul l-am jucat doar de plăcere, cînd sportul rege (de unde pînă unde, oare?, un american s-ar simți jignit de chestia asta) era cu adevărat un mijloc de divertisment, de reconfortare psihică și fizică, un spectacol pentru fiecare, nu o afacere în care banii se-ntorc cu lopata în timp ce investitorii și finanțatorii de tot soiul se lamentează cît de greu o duc (săracii?!) și ce eforturi supraomenești sînt obligați (de cine?) să facă. N-avem performanță? Păi cu ce, domnilor, cu bugete de două- trei milioane de dolari într-un campionat? Ia uitați-vă peste gard, la vecinii ăia mari, te-apucă amețeala, nu alta! Ne pleacă jucătorii, ne lasă antrenorii, se-nvîrt pe la echipe ca-ntr-un carusel de-i apucă amețeala. Cum să construiești în aceste condiții?

De o bună bucată de vreme, presa noastră sportivă, ca și emisiunile de televiziune, mănîncă o pîine albă și permanent proaspătă: stabilitatea antrenorilor, cauze și consecințe. Nu dau sfaturi, cheia enigmei se află la altcineva, dar la cîteva păreri așa, ca orice om obligat să-nghită și fotbal, cred că am dreptul, întrucît cu un ce infim, sub formă de taxe și impozite locale, contribui și eu la susținerea fenomenului fotbal și la bunăstarea celor implicați. Chiar dacă ești surd și orb la cele ce se-ntîmplă în jurul tău, n-ai cum să nu cunoști că aici, în curtea regelui – balon, consecvența inconsecvenței se află la ea acasă. După doar nouă etape de campionat, opt echipe și-au schimbat antrenorii; prin demisii, demiteri mai mult sau mai puțin elegante, reașezări pe posturi sau promovări care să închidă gura tîrgului. Dinamo și Universitatea Craiova dețin recordurile (cu cîte 5, respectiv 3 numiți și revocați de astă-vară și pînă acum), după care se aliniază alte cinci divizionare A: Steaua, Farul, FCM Bacău, Astra, FC Argeș. În sfîrșit, zilele trecute s-a alăturat coloanei și Poli AEK, care numai de-un bobîrnac mai avea nevoie. Jumătate din 16. Nici prin alte ogrăzi lucrurile nu sînt roze, dar cel puțin aparențele sînt salvate. Antrenorul de fotbal a devenit, astfel, meseria cea mai mobilă. Nici nu apucă bietul antrenor să-și despacheteze lucrurile din valiză și să vadă ce e dincolo de colțul hotelului, că se și vede nevoit să-și înghesuie cămășile și pijamaua la loc. Iar rezervări de bilete, iar prime de instalare și contracte semnate pe două sezoane. Săracii! Baștanii de la cluburi nu au răbdare, vor rezultate imediate. Ca la jocul de ruletă. Pierd miza? Pariază urgent pe alta. Pînă prind pot-ul cel gras. Rar, dar bine. Construcție? Ce-i aia! S-o facă alții. Noi vrem totul dintr-o dată. N-avem timp de așteptare. Îi înțeleg și pe veșnicii sacrificați – antrenorii, deveniți un fel de Jolly- Jokeri ai președinților (executivi, de onoare și de care-or mai fi), veșnic pe drumuri și cu traista-n băț. Cum să-i satisfaci pe toți, mai ales pe jucători? Dacă nu te faci plăcut, deci acceptat, „te lucrează” frumușel pe gazon de uiți și cum te cheamă, chiar dacă asta-i cam scutură de niște verzișori. Pun latul (sau poate blatul) și își scot pîrleala cu prima ocazie. Să recunoaștem, e imposibil să-i împaci pe toți. Poate că nici nu vor așa ceva! În sfîrșit, e treaba lor. Mă gîndesc că, totuși, sînt și niște cluburi care fac mai altfel. Un Oțelul, de-o pildă, care cu Simionaș pe banca tehnică – timp de vreo șase sezoane, a reușit să pună pe picioare o echipă tare, cu snagă chiar și-acum, după ce practic a fost decimată de cei mai buni jucători ai săi. Ori un Sportul Stundețesc, cu un lot de copii ceva mai mari, dar cu un antrenor ambițios care știe să-i pună la ham. Nu mai zic de Gloria lui Pădureanu și Remus Vlad. Priviți spre echipele astea și spuneți-mi că nu am dreptate. Acum, că am propus cîteva teme de gîndire, mă retrag de pe gazon cît încă nu am fost faultat. În fond, cine-s eu ca să dau cu presupusul? Să-i lăsăm pe specialiști, finanțatori și „oamenii de bine”, că tot nu mai încapi de ei!