Constantin CĂLIN
La festivitatea acordării premiilor revistei „Ateneu” pe anul 2002, am putut vedea gesturi și auzi vorbe memorabile. Am mers să-l întîlnesc pe Profesorul Constantin Ciopraga, președintele juriului. Îi datoram mulțumiri pentru faptul de a mă fi citat în două ocazii recente, în „Convorbiri literare” și în „Ziua literară”. Mi s-a părut un pic diminuat la trup. Mi-a spus că pentru prima dată în viață îl chinuie o durere, provocată de o sciatică. Era întrucîtva mirat că i s-a putut întîmpla așa ceva, dar, în ansamblu, starea sa de spirit era foarte bună. Faptul de a fi venit la Bacău mi-a arătat, o dată în plus, cît e de puternic la el respectul convențiilor sociale și simțul datoriei. Aflat într-o situație ca a sa, altcineva s-ar fi retras, pentru îngrijiri, la căldurică. A vorbit, schițînd un orizont larg, despre premii (tocmai primise cu o zi înainte, unul, din partea Asociației Scriitorilor Iași, pentru volumul „Perspective”), subliniindu-le semnificația morală și rolul de stimulente afective. „Toți avem nevoie de confirmări”, a spus. Din volumul omagial „Constantin Ciopraga – 85” (Ed. Universității Suceava, 2001), aflu că, de-a lungul carierei, a primit mai multe asemenea „confirmări” importante: „premii ale Uniunii Scriitorilor” (1985-1987); Premio Mediteraneo – Italia (1985); Premiul Ministerului Culturii (1971); Premiul Asociației Scriitorilor Iași (1973, 1978)”, plus anul trecut, Premiul revistei „Ateneu”, pentru Opera omnia. Sînt instituții culturale și de învățămînt (încadrate cu zeci de persoane) care n-au acumulat, în mai scurta sau mai lunga lor istorie, atîtea distincții. Astea însă nu l-au schimbat. Interesul față de celălalt, afabilitatea sa uimesc. Nu cunosc pe un altul din lumea academică mai conștiincios în ținerea corespondenței. O face cu mîna sa, atent la detalii, cu măsura cerută de natura mesajului. Cînd sînt obosit, nervos, invadat de acreală, îmi reproșez că nu sînt la fel cu el și mă corectez amintindu-mi de modelul său: un model perpetuu, de invocat la orice vîrstă. Profesorul reprezintă un exemplu rar de egalitate între viață și literatură. Mai simplu spus: omul e mereu la înălțimea cărților sale.
Mai tînăr cu șapte ani decît Profesorul Ciopraga, Constanti Țoiu, autorul romanelor „Galeria cu viță sălbatică” și „Căderea în lume”, are alura unui actor de cinema. Ras, pudrat, cu o meșă rebelă și o privire intensă, ușor umbrită de sprîncenele stufoase, își plimbă bustul într-un mod distins, cochet și viril. Poartă cămăși cu guler înalt, deschise la gît, iar în loc de cravată o legătură cu aspect de lavalieră. Ținuta sa îngrijită de gentleman perfect, corespunde cu stilul calofil din proză, publicistică și memorialistică. Îl citisem (și continui s-o fac, de două ori pe săptămînă, în gazetele în care e prezent), îl văzusem o dată la Uniunea Scriitorilor, dar încă nu-l auzisem vorbind. Cuvîntul său de după primirea premiului a fost o combinație expresivă între elogiu (pentru Bacovia) și polemică (față de felul în care l-a situat și l-a comentat G. Călinescu în „Istoria literaturii române”). Pe omul Constantin Țoiu aveam să-l remarc, însă, și mai tîrziu.
Una din cele patru poete de seamă, mature, ale literaturii actuale, Ileana Mălăncioiu ar fi meritat, desigur, să figureze pe lista premiaților revistei „Ateneu” de la începutul acordării lor, atît pentru că e o personalitate puternică, distinctă, cît și pentru că e, cum singură se definește, „unul dintre cei mai bacovieni poeți contemporani”. În plus, are și meritul de a fi scris cîteva eseuri despre autorul „Lacustrei”. Ea a mărturisit un adevăr, respectiv că Bacovia i-a fascinat pe mulți dintre colegii săi de generație șaizeciști. Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu și alții. „Noi toți doream să fim ca Bacovia”. În timp ce o ascultam mi-a revenit în minte declarația de entuziasm nețărmurit (văzut într-o expoziție) a unor poeți veniți la Bacău, prin ’60 – ’61, pentru șezători literare: „Bacovia e mare, noi nu sîntem nimic”. Caz ciudat, din admirație pentru el, își negau propria valoare literară! Mi-am amintit și de Ioanid Romanescu, un ultra bacovian… Dar contrar așteptărilor, Ileana Mălăncioiu n-a fost premiată pentru poezie, ci pentru publicistică. Fără îndoială, îndreptățit. Remarcabile prin onestitate, expresii ale unei conștiințe îndurerate de haosul și minciuna ultimului deceniu, „Cronicile melancoliei”, apărută în „România literară” și editorialele din „Cotidianul” i-au adus numeroase simpatii, poate mai multe decît poezia. Premiul a răsplătit, deci, un succes real, nu doar unul de stimă.
Scena cea mai impresionantă a serii premierilor s-a petrecut la sfîrșit, cînd de pe scaunul din fața mea s-a ridicat să vorbească Ioana Postelnicu, autoarea „Plecării Vlașinilor”, care în martie viitor va împlini nouăzeci și trei de ani. Despre ce? Despre experiența extraordinară a redobîndirii capacității de a munci literar, un veritabil miracol. A început cam așa: „Am venit în urmă cu patru sau cinci ani la Bacău. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr un loc de veci. Între timp, am avut un accident cerebral, urmat de afazie. Nu mai puteam să vorbesc, nu mai puteam să scriu. Uitasem cuvintele, dar eu nu am fost uitată. M-am bucurat de solidaritatea și solicitudinea aproape tuturor de aci. Acum memoria mea s-a refăcut: am înviat! Tot ce gîndesc noaptea îi dictez, dimineață, Rozei (femeia care o îngrijește). Ca să am iluzia scrisului, țin în față o coală de hîrtie. În felul acesta, cuvintele vin și se leagă mai repede și mai bine. Am descoperit în mine lumini, gînduri pe care nu le bănuiam. Mi-am dat seama că aș mai putea scrie încă o carte”. Deși se sprijinea în baston, Ioana Postelnicu avea totuși un aer majestuos, de Mare Doamnă. Într-un gest spontan, de înalt respect, Constantin Țoiu a ascultat-o stînd în picioare; la fel, smerit, poetul Horia Zilieru. Cînd a terminat, publicul a răsplătit-o cu cele mai călduroase aplauze. Întors acasă, m-am grăbit să găsesc în „Aqua forte” de Lovinescu fraza pe care ea i-o spusese criticului la prima lor convorbire: „Literatura pentru mine e un imperativ al existenței”. „Miracolul” recent ilustrează această credință veche de peste șaizeci de ani.
Lasă un răspuns