Ovidiu GENARU
Mergeam la Paris cu un vechi prieten, și minunat om, domnul Aurel Popescu, șeful de cabinet al primarului, investiți cu misia de a reprezenta, alături de un grup de plasticieni, într-un schimb cultural cu Asociația „Comme vous emoi” din Montreal, o frîntură din potențialul spiritual al comunității băcăuane. Aranjamentul, cum să-i spun altfel?, contactul, relația, începutul se datora doamnei Angela Calapod, fiicei acesteia Georgiana, profesoară de limba franceză la Paris și ginerelui, Filip, implicați în activitatea generoasă a Asociației sus amintite de promovare a multiculturalismului și diversității spațiului spiritual. Demersul, inițial idealist, ca orice proiect care presupune o susținere materială, a fost sprijinit, ca multe altele, de chiar primarul nostru, Dumitru Sechelariu, și de administrația publică locală. Trebuie să îndrăznim, să ne depășim complexele, să ieșim în arenă, să ne măsurăm competențele, chiar dacă asta costă ceva bani. Am clocit îndeajuns în spații închise. A sosit vremea ferestrelor deschise. Un proiect viabil, credibil își găsește și banii necesari. Comunitatea culturală a Bacăului este, fără falsă modestie, una excepțională. A demonstrat-o și ieșirea noastră la Montreuil, un posibil al XXI-lea arondisment al Parisului. În materie de artă sîntem ca „ei”, sîntem în avangardă cum, de altfel, am mai și fost. Sîntem proaspeți, inventivi, informați, proteici, personalizați, uimitori. Francezii, mulți dintre ei, știu asta. Fără Brîncuși, Ionescu, Eliade, Cioran, Tzara, Brauner, Iancu, cultura lor, care i-a asimilat, ar fi fost mai săracă. Veneam la Paris ca un fel de veri spirituali. Aaa, români, bravo, cunoaștem, un meritat și neprimit premiu Nobel pentru dramaturgia lui Eugen Ionesco!, remarca un tînăr poet nostalgic după zăpezile de altădată cînd lumina Europei se aprindea de la Paris… Ca toată lumea, dar mai ales Franța, are melancolii. Același poet comenta: trăim din amintirea unei Franțe dispărute. În mentalul colectiv există iluzia că Franța nu și-a pierdut calitatea locului întîi. Adevărul este însă altul: patrimoniul nostru de civilizație și cultură se scufundă sub cenușa vulcanului numit globalizare. Contează doar profitul material. Banul zdrobește totul în cale. Am obosit. Noi sîntem amurgul. De la voi, din Est, așteptăm renașterea, forța, vitalitatea, reîmprospătarea valorilor. Veniți și încurajați-ne, aveți sîngele mai tînăr.
Și noi venisem.
Formalitățile vamale sînt simple, rapide, discrete. Omul cu viza ne-a sfredelit cu o privire profesională, dar binevoitoare. Aveți și o invitație? Aveam, desigur. I-am arătat-o, n-a citit-o, ne-a zîmbit. Sejur plăcut la Paris! Nu părea afectat de tămbălăul cerșetorilor români care păsămite ar fi invadat Parisul, după cum scriu ziarele noastre. În aproape două săptămîni n-am zărit mai mult de cinci exemplare. Scandalul cu acest subiect mi se pare umflat publicistic. Noi am fost tratați cu „Sejur plăcut la Paris!” Politețea franțuzească e unică, ai noștri ar zîmbi doar pentru bani. Acolo auzi continuu bonjour, bonjour, de mii de ori pe zi, pretutindeni, în orice împrejurare, cumperi ceva sau ba, nu contează, bonjour este regula, intri sau ieși dintr-o încăpere acest bonjour cules de pe toate buzele chiar dacă e de complezență te face să te simți bine. E un prim contact, o șansă de comunicare. Toți franțujii sînt la fel. Nici o încruntare, solicitudine, bunăvoință, seninătate la orice ghișeu. Limba franceză e limba politeții. Mîrla și țîfna au fost eradicate odată cu gîndacii de bucătărie. Nu cred că acești oameni își bat caii cu biciul să-și scoată căruța din glod. Nu mai există nici glod și nu mai există nici bici. Nici muște care să aterizeze pe felia ta de pîine cu unt. Nu, nu, nu.
Duceam la Paris colete cu artă plastică. Și nu numai. În bagajele noastre se afla o bogată informație economică, interesantă și persuasivă pentru mediul de afaceri francez. Bacăul pornise la drum prin Europa și noi făceam primul pas. Prin cultură. (Ovidiu Genaru)
Lasă un răspuns