Încerc sentimentul că românul e predestinat să nu ducă nimic la bun sfîrșit și să o ia mereu de la capăt. De-asta sîntem ceea ce am ajuns: o nație în permanentă căutare de ceva, dominată de provizorate; săracă în bogăția ei; pedepsită de neclaritatea și inconsecvența demersurilor majore; condamnată să trăiască la limitele de jos ale omenescului; mințită, înșelată și trădată de conducători, oricum s-ar numi ei și indiferent de culoarea lor politică. Precum în versurile poetului: „… toți, o apă și-un pămînt”. Un numitor comun: generațiile de sacrificiu. Singurul consens național de mai bine de șase decenii încoace.
După război, în care o generație matură și o alta în devenire, au plătit tribut greu, de sacrificiu, proaspăt instalații la putere, erijați în reprezentanți ai celor mulți, ne-au amăgit cu sloganul „aveți răbdare, tovarăși, sîntem generație de sacrificiu”, construim pentru cei ce ne vor urma. Ce a ieșit, știm cu toții foarte bine. În urmă cu aproape 13 ani am schimbat stăpînirea, am demolat la temelii ceea ce noi înșine înălțasem și am început reconstrucția, sub impulsul unui alt slogan la fel de gol în conținut: tranziția spre un nou sistem, economia de piață. În douăzeci de ani vom fi alții, afirma un profet ce s-a dovedit la fel de mincinos ca toți ceilalți. Între timp, și-a schimbat părerea, de, mecanismul e complex, imprevizibil și complicat. Și cum transformările nu se fac lin, este clar că sîntem o nouă generație de sacrificiu, cu vîrstnici și tineri la un loc. Metodele terapiilor de șoc sînt cam aceleași: acceptare, răbdare, strîngerea curelei. De parcă pîntecele ar avea convingeri politice. Sărăcie și hoție, voință declarată nu și demonstrată. Minciună și impotență decizională și managerială. E greu, domnilor, să repari ușor ceea ce au stricat alții în cincizeci de ani. Parcă spune cineva altfel! Aveți răbdare, o să fie bine și la vară cald. Nu se spune, însă, despre ce fel de bine e vorba și despre care vară. Între timp leul năpîrlește și prețurile cresc precum voinicul din poveste, în curele nu mai e loc de făcut găuri, tinerii ne pleacă spre alte zări și orizonturi (geografice, și nu numai), iar răbdarea a căpătat rang de virtute. Fără tutun, că arde tare la buzunar. Cancerul post-decembrist – am numit corupția generalizată – macină sistemul mai ceva ca pietrele de moară. Sărăcia și foamea au dobîndit statul de blazon național pentru circa 90 la sută din populație, al cărei număr scade și tot scade, rînduri-rînduri, în marș victorios spre neființă. Dar nu-i nici un pericol, s-avem doar răbdare, încă puțin și totu-i rezolvat. Sub lustrul amăgitor al promisiunilor, mizeria de orice soi face carieră strălucită. Guvernanții, cîți s-au perindat în acest răstimp prin fotoliile Puterii, s-au tot lamentat. Dar nici unul nu a renunțat. Cum de ce? Fac și ei parte, nu, din generația de sacrificiu! Drept pentru care se sacrifică. O dovadă, din multe cîte pot fi: puține nume de politicieni de marcă în lista celor mai bogați o sută de români, care se tot flutură în ultimile zile. Așadar, cum să nu-i crezi, și mai ales cum să nu le dai crezare cînd clonează binele nostru, al tuturor?!
Cum spune românul, ne-am săturat de sacrificii ca de merele pădurețe. Cu gura pungă de-atîta acreală, mai vrem și altceva. Atît cît mai avem timp, pentru că „după”, geaba ți se mai servesc mărgăritate în cupe de cristal. Rup dinții și rămîn nemestecate. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns