PROFIL

Mereu în armonie cu sine însuși…

Discuția a durat cam mult. Șaizeci de minute din programul totdeauna plin, uneori chiar aglomerat al dirijorului Ovidiu Bălan. Ceva neobișnuit. Mai ales că nu era vorba de o discuție profesională, de ceva legat strict de o lucrare muzicală și interpretarea ei. La un moment dat, cineva a îndrăznit să dea legătura telefonică aici, în biroul directorului Filarmonicii din Bacău, iar acum, cu scuzele de rigoare, altcineva solicita răspuns într-o chestiune ce nu mai suporta amînare. Este vădit pus în dificultate

– Nu pot, mîine am concert.

E argumentul suprem. Și, deodată, văd cum se apleacă puțin înainte, cum părul îi cade pe frunte, apoi, cu un gest reflex, își scutură brusc capul corectîndu-și ținuta. Așa cum face pe scenă, după un moment de încordare, după o frază muzicală mai gravă, cînd atenționează întregul ansamblu pentru ceea ce va urma. Gestul îmi readuce în memorie imagini adunate treptat, treptat în decursul a peste 30 de ani de activitate. Între prima poză a tînărului absolvent de conservator, cîștigătorul concursului pentru un post la Bacău și cea mai recentă, aceasta de azi, o carieră strălucită și o muncă intensă, fără răgaz.

Ovidiu Bălan e un învingător. Născut în zodia Leului. Sigur pe sine și neclintit în hotărîrile luate. E drept, șansa i-a surîs deseori. Dar a avut întotdeauna suportul de necontestat al efortului său anterior de autodepășire. N-a făcut decît să împlinească ceea ce se cuvenea. Să punctăm. Contactul cu „pedagogi de suflet” care l-au călăuzit în anii de școală la Lucăcești, prietenia cu Aurel Niculescu (amîndoi, în joacă, o făceau pe dirijorii), întîlnirea cu Iosif Conta, Sergiu Sarchizov, Paul Popescu și o suită întreagă de alte personalități muzicale. Norocul de a studia în cadrul unor burse de specializare cu Eugen Ormandy (Philadelphia), Sir George Solti (Chicago), Seiji Ozawa (Boston), Lorin Mazel (Cleveland), Zubin Mehta (Los Angeles), Pierre Boulez (New York).

Cel care i-a întrezărit talentul a fost dirijorul Iosif Conta. „Uitați-vă la el, acesta va ajunge dirijor” – le-ar fi zis el studenților. Era la începutul anilor patru de studii. Și, fără să stea prea mult pe gînduri, tînărul care vroia să ajungă doar un bun instrumentist – începuse cu trombonul într-o fanfară a elevilor – s-a hotărît pentru dirijat. Avea mult de recuperat. Ani întregi de învățătură. Dar a mers. Admis la cursurile lui Iosif Conta, transpunea prin gestică, prin mimică explicațiile profesorului. Cu fiecare lecție, emoția dispărea, se consolida încrederea reciprocă între pedagog și discipol, apărea pasiunea. Uneori era singurul student în sală. Nu-și permitea nici o absență…

Tot destinul i-a deschis, cînd trebuia, altă poartă – concursul de la Bacău. Exact la absolvirea Conservatorului din București. Trei concerte de probă și perspectiva unei burse în Statele Unite ale Americii. Era în 1968. Începea o nouă etapă în viața sa. Din Bacău, un nume care azi pare uitat – Emil Zaborilă, directorul de atunci al orchestrei simfonice, i-a fost alături. În ceea ce-l privește, l-a înțeles perfect; atunci și ceva mai tîrziu, cînd și-a dat seama că avea să lucreze cu doar trei oameni cu studii superioare și 40 – 45 de absolvenți ai liceului de muzică. (Acum, raportul este invers).

Trebuia pornit altfel decît crezuse. Cu pași mărunți. S-a oprit la ceea ce era esențial – pregătirea sistematică a instrumentiștilor. În paralel, șeful de orchestră (devenit pedagog prin forța împrejurărilor) se ocupa și de sine, învățînd într-un tempo alert limba engleză. I se oferea o bursă în Statele Unite ale Americii. (O bursă din partea guvernului SUA). Să mă mai mir că interlocutorul meu simțise nevoia să remarce de la începutul convorbirii noastre că a rămas ACELAȘI? Înțeleg că același tip dornic de a ști cît mai mult, același tip studios. Același… Pe parcurs aveam să aflu și alte argumente. Acum, aici, trebuie menționat că ieșirile peste hotare, contactul, în diferite faze ale evoluției sale, cu mari maeștri ai baghetei l-au marcat pentru totdeauna.

Întoarcem foaia evocărilor și ne oprim la un alt moment, acela al pregătirii concertului de la București cu Orchestra Radio. Un test sever pentru un tînăr dirijor din provincie. Se propusese Brukner – Simfonia a doua, lucrare dificilă, M. Andricu – Simfonia nr. 14 și Chopin – Concertul nr.1 pentru pian și orchestră, solistă Anne Quefeleque. A fost primit cu oarecare rezervă. Aceasta, luni, marți, în primele zile de repetiții. Miercuri este întîmpinat cu aplauze. „Mă duceam foarte bine pregătit. Nu-mi pierdeam timpul” – își amintește cu un zîmbet nostalgic. A fost un succes. De sală și de presă. Așa ceva nu se uită!

Ce a urmat de aici înainte e bine știut. În țară, cronicarii muzicali au consemnat fiecare pas al său sau oriunde în lume. După afirmațiile criticilor: „un dirijor de o muzicalitate aparte”, „artist cu o aleasă sensibilitate și o gîndire profundă”, „înzestrat în mod deosebit cu spiritul tinerei generații”, „convingător, cu o libertate necăutată și foarte expresiv”. Mă încearcă un gînd. Îi va fi trecut prin minte vreodată, măcar o dată, să adune între două coperți tot ce s-a scris despre el, informații ordonate firesc între cîteva date biografice? Nu cred. Adineauri mi-a spus că tatăl său, om simplu din satul Izvoarele, comuna Corbița, nu se lăuda niciodată cu fiul său ajuns om mare. Păstra pentru sine bucuria. Să nu i se pară cuiva că se laudă. „Nu e de-ajuns că merg duminica la biserică și rostesc o rugăciune pentru voi? (a se înțelege pentru voi, copiii mei). Fiul nu poate fi altfel – modest înainte de orice. Dacă deplasările în străinătate i-au impus alcătuirea unui catalog, acesta arată foarte simplu. Un pliant elegant, cu un text succint, atît cît cititorul să-și formeze o părere generală despre conducătorul Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău. Lista impresiilor rămîne deschisă. Sala de concert e cea care formează opiniile. E convins că propria-i creație artistică rămîne între pereții sălilor de concert. Destinul acesteia e unul singur și de scurtă durată. Rolul său e de intermediar – un intermediar de elită, e drept – între compozitor și ascultătorul din stal.

– Totuși…

Nu mai pot insista. Ridică brațul drept într-un gest categoric: „Destul!” Vine și cu argumente.

– Celebrul Leonard Bernstein, zice, marele von Karajan, compatriotul nostru George Enescu și atîția mari dirijori de renume trăiesc prin compozițiile lor.

De aici înainte îmi permit să fabulez. Pot fi sigură că acela care „a intrat pe o poartă și a ieșit pe alta”, cum îi place să spună despre schimbarea de direcție din timpul studiilor la conservator, nu va fi atras și de componistică? Mereu în armonie cu sine însuși poate va face și aceasta. Este ACELAȘI, nu? Deocamdată e ocupat cu altceva. Îl preocupă calculatorul. A început singur. „Easy P.C.” ca să menționez titlul ghidului întregii familii pentru folosirea computerului. „Mi-am dat seama că îmi lipsește limbajul comun cu fiul meu”, precizează. (Feciorul său, Ovidiu Aurelian, e informatician și trăiește în America). Uimit de sîrguința tatălui, s-a oferit să îl ajute în continuare.

Îmi stăruie în minte altă întrebare: a fost orașul acesta norocul său, ori a fost el, Ovidiu Bălan, norocul Bacăului? Poate și una, și alta. (Măndica MARDARE)