Din Bacău pînă la mănăstirea Ciolpani ajungi în jumătate de ceas. Evident, cu mașina. Se poate și mai iute, dacă îți permiți să eviți radarele poliției care așteaptă la ieșirea din municipiu. La intrarea în Buhuși, te întîmpină o priveliște tristă. S-au dus anii în care micuțul orășel al postavului era recunoscut în țară ca fiind cel mai curat tîrgușor. Case dărăpănate, cîteva baruri mai deocheate, unde intră doar lumea „bună”, magazine cu o imagine îndărătnicită să privească la timpuri apuse și doar amintirea unui oraș care tindea să devină o emblemă. Pe străzi, chipuri posomorîte de oameni apăsați de grijile lumești. Dincolo de vechea stradă jidovească, unde mai dăinuie sinagoga, martorul de-un veac al trecutului, drumul asfaltat se înfundă. Urmează o porțiune de traseu noroios, pe care o Dacia îl străbătate cu destulă dificultate. Greu să-ți imaginezi cum se ajunge pînă-n coasta dealului în vremuri neprielnice.
La ieșirea din Buhuși, urcînd o culme, dintre dealuri, se întrezăresc turlele arămii ale mănăstirii Ciolpani. Spre bucuria pelerinului, ca o pregustare a a imaginilor ce țin să te întîmpine, aproape de incinta sacră, cîteva sute de metri de drum este asfaltat. Lăcașul sfînt are o istorie care se pierde în negura timpului. În jurul anului 1590, un sulițaș al domnitorului Petru Șchiopu, pe nume Ciolpan, a renunțat la slujba de ostaș și s-a retras pe aceste meleaguri, ridicînd un schit: schitul Ciolpani. Moartea lui a însemnat și căderea în uitare a micuțului lăcaș de rugăciune. Abia în 1730, impresionat de starea jalnică a schitului, medelnicerul Teodor Cantacuzino, ajutat de frații săi, a construit o bisericuță din lemn de stejar, cu hramul „Sfîntul Nicolae”. Timpul a trecut. Tăcerea și uitarea s-a așternut peste meleagurile din jurul Buhușului. În 1991, bisericuța cantacuzinului era singura picătură de spiritualitate din zonă. Părăginită, dar încă trainică.
Cu binecuvîntarea Prea Sfințitului Episcop Eftimie, vatra sihăstrească de la Ciolpani a renăscut, prin grija și eforturile părintelui Emilian Panait, starețul mănăstirii Runc. Și, de atunci, an de an, cărămidă lîngă cărămidă, s-a zidit o mănăstire. E greu, azi, să-ți închipui ce era acum 15 ani la Ciolpani.
Muncă de măicuțe
Un zid de piatră înalt de vreo doi metri jumătate împrejmuiește mănăstirea. „Este lung de patru sute de metri și este ridicat din piatră de rîu adusă de pe Tazlău”, ne-a explicat o maică. Am deschis poarta de lemn. În curte, o altă lume. O măicuță a apărut ca din pămînt în fața noastră. „Ați venit pentru prima oară aici? Mergeți și vă închinați în biserică și apoi stăm de vorbă!”, ne îndrumă ea. Ne-am supus, ostășește, indicației. Am intrat mai întîi în paraclisul ce poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Ne-am închinat la sfintele icoane și am ieșit în tăcere. Un aer rece și o liniște care ne îndemnă la meditație și rugăciune, ne izbesc din plin.
Pășim atent pe aleile presărate de-o parte cu flori de toamnă, căzute la pămînt din cauza zăpezii venite prea devreme, într-o liniște aproape nefirească. „Toată munca și tot ce vedeți aici este rezultatul eforturilor măicuțelor”, ni s-a explicat. În scurt timp am fost întîmpinați de Lucia Chirvase, stareța mănăstirii. Ne-a condus prin incintă, povestindu-ne în cuvinte simple despre mănăstire. Pînă să ne lămurim cum se desfășoară viața de obște la Ciolpani, am insistat să vizităm lăcașul de rugăciune ridică de Teodor Cantacuzino. Este în cimitirul aflat la marginea mănăstirii. Nu ne-a fost greu să găsim, între crucile presărate pe pămîntul moale, martorul a trei sute de ani de istorie. O bisericuță mică, de lemn, ce părea că veghează odihna celor adormiți. Deasupra intrării, o inscripție cu caractere chirilice, menționa vechimea lăcașului. „Bisericuța are hramul Sfîntul Nicolae. A fost restaurată în urmă cu cîțiva ani, deoarece era într-un stadiu avansat de degradare”, ne-a spus maica Lucia. În interior, priveghează cîteva icoane pictate pe lemn, restaurate. „Aici se mai oficiază slujbe, însă rar, cel mai adesea în zilele de hram”, ne-a explicat stareța.
Sfînta Scriptură, Patericul și Viețile Sfinților sînt cărțile de temelie
Revenim în curtea mănăstirii și pătrundem în bibliotecă, spațiu oferit culturii, soră nedespărțită a cultului. Aici sînt adăpostite cărțile din colecția părintelui Emilian de la Runc. O sală largă, spațioasă, cu rafturi înțesite de slove scrise. Pe partea dreaptă, lîngă ușă, este așezată o pianină, acoperită discret. Mai în față, cîteva fotolii și biroul maicii bibliotecare. Privirea se plimbă curioasă de jur împrejur. Cărți de religie, de istorie, de drept, de economie și multă belestristică. O bibliotecă în adevăratul sens al cuvîntului. „Avem în jur de 7.000 de volume, majoritatea donate de părintele stareț de la Runc. Dar mai sînt și cărți ale măicuțelor. Fiecare dintre noi, cînd am intrat în mănăstire, ne-am adus și o parte din bibliotecă, a explicat maica Varvara, care se îngrijește de ele. „Cele mai căutate cărți sînt cele ale părinților duhovnicești contemporani: Filocalia, Viețile Sfinților și Pidalionul, ne-a spus maica, refuzînd să fie fotografiată. Fiecare are dreptul la propria sa imagine, a justificat ea. Aveam să aflăm că maica Varvara a absolvit Facultatea de Drept, fiind una dintre călugărițele pentru care studiile superioare s-au desăvîrșit în căutarea și în urmarea lui Hristos.
La Ciolpani, maicile au studii superioare
La etaj, deasupra bibliotecii, funcționează atelierul de croitorie. Am urcat pe o scară strîmtă, de ciment. „Nu lucrăm aici decît iarna. Executăm diverse lucrări de croitorie, îndeosebi pentru folosințele obștii”, ne-a exlicat maica stareță. Ordinea și frumusețea unui loc altădată pustiu trezește admirația față de aceste femei, pentru care farmecul vieții în lume nu mai reprezintă nimic. „Sîntem obișnuite cu această viață, al cărei sens este apropierea de Dumnezeu”, ne-a spus stareța. Cînd, asemeni tuturor muritorilor, sînt afectate de vreo suferință trupească maicile nu trebuie să părăsească neapărat mănăstirea. „Avem o maică, absolventă a Institutului de Medicină, care are statutul de medic de familie și ne poate da primul ajutor în caz de urgență” a precizat stareța. În cazul în care situția este gravă, maicile sînt duse cu mașina la spital. „Mai greu este iarna, cînd drumurile se înfundă. În ultimul timp, am fost înțelese de cei de la drumuri, din Buhuși, care trimit utilaje pentru dezăpezire”, ni s-a spus. În treacăt fie spus, la Ciolpani sînt maici cu studii superioare de inginerie, de medicină, de drept, de chimie și multe altele. „Sînt bune și cunoștințele astea cîteodată”, a recunoscut și maica stareță, ea însăși absolventă de studii superioare.
„Toate grijile pleacă de la o libertate prost înțeleasă și neascultare”
Căutîndu-și pacea interioară, departe de zbuciumul existenței cotidiene, maicile ascultă și ele, cu grijă și îndurerare, plîngerile oamenilor, nu puțini, ce trec pragul mănăstirii. „Cei mai mulți părinți ne vorbesc despre dificultățile comunicării cu copiii, care nu-i mai ascultă,” a spus maica stareță. Și așa, vorbind despre lume, am ajuns să înțelegem și greutățile vieții monahale. „Din ce în ce mai puțini oameni urmează calea lui Hristos. Imediat după decembrie 1989, mai veneau oameni. În ultimii cinci ani, însă, dacă au venit cinci maici”, a continuat stareța, care poartă în spate 14 ani de călugărie. „Acum, în lume există mult mai multe ispite decît erau înainte. E greu unui tînăr să renunțe. Totul pleacă de la o libertate prost înțeleasă”, a explicat maica Lucia. Despre obștea a cărei existență se petrece între cele trei slujbe din timpul zilei și muncile specifice unei mănăstiri, n-am întrebat-o prea mult. Totuși, ne-a povestit că „toate muncile le efectuăm singure: la cîmp, la tăiat lemnele, la vite. Cînd sînt lucrări mai dificile, care necesită efort fizic mai mare, ne ajută părintele Emilian de la Runc și obștea de acolo”.
Am părăsit incinta sfîntului lăcaș cu tristețe. O oază de liniște și pace, în care am putut pătrunde, ca și în alte cazuri, datorită binecuvîntării Prea Sfințitului Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns