Mihai BUZNEA
Satul, ca o speranță de salvare. Cei care l-au părăsit în sumbra epocă de aur se reîntorc, acum, la vatră. Exodul în sens invers. Pînă în decembrie ’89, mirajul orașului cu promisiunile lui deșarte îl făcea pe țăran să-și lepede casa și ogorul, care oricum nu-i mai aparținea și să ia drumul pribegiei către o nouă viață, cea proletară. Evadarea în necunoscut. Renunțarea la seceră și înfrățirea cu ciocanul. Strungul în locul plugului. Balconul contra grădinii de legume. Nostalgia spațiului necuprins și tragedia locuințelor- ghetou. Alternativa la „a fi sau a nu fi”. O preferau pe prima și se desrădăcinau. Existau, desigur, și atracții: locul de muncă, salariul, vechimea, pensionarea, concediul petrecut în stațiune, școala pentru copii, cariera lor. Nimic nu se dădea pe gratis. Legea compensației în acțiune. Milioane în toată țara. Sute de mii în județul nostru. Marile ctitorii comuniste aveau nevoie de mînă de lucru. De unde, dacă nu de la țară? Existau și alte motivații: modernizarea satului, schimbarea raportului demografic după modelul occidental, crearea omului nou. Pe la sfîrșitul anilor ’60 Bacăul abia dacă atingea 80.000 de suflete. Un deceniu mai tîrziu se înmulțise la aproape 200.000, pentru ca recensămîntul din ’92 să consemneze 220.000. Reforma post-decembristă, despre care se știe cum și cînd a început, dar rămîne în ceață compactă cum și cînd se va încheia, a tot amputat locurile de muncă, producînd zi de zi, ceas de ceas și în proporții de masă (pentru a schimba sensul și conotația omniprezentului precept vopsit în roșu) șomaj și șomeri. Incertitudine și deznădejde. Lipsa variantelor de supraviețuire. Scumpete și inflație. Foame și corupție. Sentimentul insecurității și inutilității. Pămîntul și legea (legile, de fapt) fondului funciar, casa veche de la țară și părinții în vîrstă măcinați de amar și neputință au redevenit, brusc și fără alternativă, colacul de salvare. Renasc satele, viața se revigorează. Reapar copiii acolo unde, pînă nu de mult pe uliți se vedeau doar candidați la clopote. Se depopulează orașele. Chiar dacă nu se manifestă la proporții (încă) alarmante, fenomenul există, se susține. În ultimii 10 ani (spun datele recensămîntului 2002) Bacăul a pierdut circa 38.000 de locuitori și nu doar mortalitatea la vîrstele înaintate e de vină. Lipsa de perspectivă și dificultățile zilei de azi. Așa cum, atunci cînd au devenit orășeni, cei mai mulți dintre ei n-ar fi făcut-o de plăcere, ci de nevoie, acum datele problemei sînt cam aceleași în esență: la țară nu risc să mor de foame; la oraș – da! Obsesia și motivația gestului de a face stînga-mprejur cu fața spre glie sînt cam aceleași: cînd nu mai pot plăti dările și costurile orașului, mă întorc la țară. Sînt curios (poate am să țin sub observație fenomenul) cu cît va scădea, pînă la sfîrșitul acestei ierni care se află abia la început, populația urbană a județului, că cea a satelor sigur va crește. În condițiile în care cheltuielile obligatorii ale unei familii medii sînt mai mari decît veniturile realizate, cum se poate subzista? Explicația exodului invers este invariabilă și de bun simț, deci realistă: la țară nu plătesc agent termic, taxă de salubritate și alte dări de acest fel, iar pămîntul mă hrănește de bine-de rău. Pentru el, țăranul-orășean reconvertit există, totuși, alternativa pasului înapoi. Orășeanului get-beget ce-i rămîne, însă? Unii aleg ștreangul și otrava. Alții, alcoolul. Puțini sau mulți, sînt o realitate. Oare cîți dintre ei au avut, ori vor avea de aceste sărbători, o pîine pe masă și colindători la ușă? Reconversia continuă.
Lasă un răspuns