AGORA Fumatul

Recent a intrat în discuția publică o lege care, prin forța strictei realități, este mai populară chiar decît și-au închipuit înșiși inițiatorii ei; este vorba de Legea privind fumatul în locurile publice.

Populară în sensul cel mai propriu pentru că atinge „interesele” unei mari părți a populației mature, dacă nu și ale unei părți din cea juvenilă. Discuțiile pe această temă sînt, cum era de așteptat, contradictorii. În fruntea celor ce o aprobă fără rezerve sînt, se înțelege, nefumătorii. Aceștia sînt și ei de mai multe categorii: unii care n-au fumat, nu fumează și nu vor fuma niciodată, unii care fumează din amuzament la cîte o ocazie, adică de 6-7 ori pe an, și care ar renunța fără efort la acest exercițiu, unii care, fumători înrăiți cîndva, s-au lăsat de fumat de mulți ani și nu mai vor să audă de așa ceva (mă aflu printre aceștia), unii care rămîn detașați de fenomen, dar pot fi de acord cu interzicerea fumatului în locurile publice. Iar opozanții sînt, se înțelege, fumătorii. Nu cunosc, statistic vorbind, procentajul fumătorilor față de nefumători. Cred totuși că nefumătorii sînt majoritari.

Recent am auzit la postul de radio „România actualități” cîteva opinii despre legea fumatului. Era un fel de anchetă inserată într-o tabletă pe care cu bunăvoință aș socoti-o umoristică. Majoritatea celor întrebați au adus în discuție, ca argument imbatabil, faptul că țigara se asociază cu cafeaua, cu vinișorul, cu țuiculița, dar mai abitir cu taifasul, dar și cu unele jocuri de interior, jocul de cărți, tablele, șahul etc. Restaurantul ar fi locul ideal unde fumătorul pășește pe pămîntul făgăduinței. Un proprietar de restaurant s-a și exprimat că nu consideră că în local se poate interzice fumatul pentru că restaurantul „nu-i loc public”. Am auzit bine, „nu-i loc public”! Oare numai pentru că pe firmă nu figurează adjectivul „public” ca la vespasiană sau la baie? Sau poate omul nostru crede cu convingere că public este doar oborul de vite sau tîrgul de mașini, ceea ce deseori e totuna.

Ancheta era intersectată de acel șlagăr interbelic „Aprinde o țigare”,

cred că de I.Fernic, cîntat cu atîta exaltare de celebrul vocalist Cristian Vasile.

Întrebat ce părere are despre această lege, un agent de poliție a răspuns, simplu, clar, profesional: nu sînt instrucțiuni de aplicare, nu putem interveni. Trebuie să fiți de acord cu mine că omul legii avea perfectă dreptate. Și era de înțeles. Ce era de neînțeles în discuția cu pricina era tonul hazliu pe care-l dădea autorul tabletei. Trata chestiunea fumatului în locuri publice cam cum s-a discutat mult mediatizata lege Pruteanu, adică de la persiflare pînă la insultă.

Cu ani în urmă am avut ocazia să călătoresc în S.U.A. Ca fost fumător, la vremea călătoriei nu mai fumam de nouă ani, m-a impresionat încă de la aeroport faptul că nu am văzut pe nimeni fumînd. N-am văzut oameni fumînd pe stradă. În tren sau în metrou erau vagoane speciale pentru fumători. Să nu mă faceți să vă spun cum arăta un vagon pentru fumători! Ceva mai grețos n-am văzut în viața mea. Prin contrast, celelalte vagoane erau de o eleganță și o sobrietate demne de supercivilizația în care mă aflam. Am călătorit cu vaporul și nu am văzut pe nimeni fumînd, nici măcar pe punte. Restaurantele erau adevărate oaze de curățenie, liniște; liniște chiar și unde erau tonomate sau orchestre. Nu am văzut picior de fumător! E drept că atît în America, dar și în Canada, n-am frecventat restaurantele de lux, dar nici speluncile! Înclin să cred că la ei fumatul este o chestiune ce civism, de civilizație elementară, liber-consimțită, ca să zic așa, că nimeni nu-și permite să arunce fumul în fața unui semen. Am participat la întruniri de familie și de grupuri de prieteni, nu fuma nimeni în asemenea împrejurări, chiar dacă uneori, asemenea party avea loc în grădina cu piscină. Și exemplele ar putea continua. De exemplu, la unele popasuri de la benzinăriile de pe autostrăzi. În interior sau pe terase totuna – nu se fuma neam!

La noi se încearcă, timid, asanarea societății printr-o protecție a climatului în locuri publice fără a se preciza prin exemple concrete că locul public este și biroul, și sediul Primăriei, de exemplu, și redacția unui ziar, și restaurantul și sala de sport, și ștrandul, și școala, și Universitatea, și stadionul, dar mai ales strada! A nu fuma în asemenea locuri, adică în public, este în același timp și o chestiune de moralitate, de igienă personală și publică, și de ce nu? de estetică. Pledez, așadar, pentru această lege, pentru aplicarea ei consecventă, pentru abolirea fumatului din viața noastră! Nu se poate! veți spune. Încercați! (V. Traian)