Era subțirel la trup și mlădios precum paiul de trestie sub adierea Băltărețului. De sub fruntea înaltă, adumbrită de o coamă de păr negru, lucios precum abanosul, te priveau doi ochi albaștri, profunzi și plini de candoare. Genele-sprîncenele, o nebunie! Fața, de-o albeață neobișnuită, era prelungă și întrebătoare, ca un semn de exclamare. Buzele, roșii și senzuale ca ale unei fete mari la a cărei fereastră s-a arătat Zburătorul, semănau cu două cireșe ce-și așteptau culegătorul care să se-nfrupte cu dulceața lor. Inalt de parcă nu se mai sfîrșea, cu mîini la fel de lungi de mai să atingă pămîntul. De cîte ori ieșea pe baltă, la pescuit ori la vînat de lișițe, venea echipat cu-aceeași salopetă gri-bleo, din doc, cu șapcă extraplată și o pereche de cisme scurte, din cauciuc moale și subțire, precum foița de hîrtie de țigară, strînse armonică pe picior. Cînd apărea în fața tovarășilor de undiță făcea o reverență îndoindu-se elegant din genunchi, cu picioarele încrucișate, în vreme ce cu mîinile descria un cerc larg sugerînd urarea de bun găsit.
Era mascota lor. Cel ce dădea culoare turmei cenușii a gealaților puși pe prăpădenii cinegetice. Nu porneau nicăieri fără el. Le purta noroc. Îi distra. Îi încropiseră o pușcă ce aducea mai degrabă cu o jucărie, avea două țevi, cătare și cocoașe, cartușele nu-i lipseau nici ele. Se procopsise și c-un ciorchinar, o undiță și-un minciog. Piese de decor, fiindcă nu prea s-agăța de ele. Îl porecliseră Violino, nu știa niciunul dintre ei de ce așa și nu altfel, poate numa’ pentru că le sunase plăcut la ureche, și gata certificatul de botez. E drept, avea o voce suavă, caldă și ademenitoare, de parcă maică-sa l-ar fi împreunat doar din corzi vocale.
Altul era, însă, meșteșugul lui. Pînă la el, adică pînă la Violino, nu se mai văzuse, nu se mai auzise om înzestrat cu talentul de a imita toate păsările și jivinele pădurii, ba mai mult decît atît. A dracu’ de curioasă sămînță de om mai ești și tu, mă, Vio, îl dezmierdau ciracii adunați în jurul focului de popas ațîțat pe vreun grind din largul deltei ori sub vreo coroană de salcie plîngătoare, cu apa clipocind la vîrful piciorului. Ori mă-ta a fost vreo zeiță din aia ce s-arată din ape la miez de noapte, ori vreo ursitoare te-a dăruit cu talentele de pe lume! Dar ce conta asta?!
Oamenii aveau dreptate și n-o spuneau cu răutate ori cu invidie, din vorbele și tonul lor răzbeau admirația și plăcerea de a-i asculta glasul: cînd hămăind precum un gonaci pus pe urmele vînatului; cînd imitînd urletele haitei de lupi porniți după pradă într-o noapte de iarnă geroasă; cînd mormăind greu și apăsat, precum moș Martin la buza știubeiului din scorbură de copac. De pe buzele lui pornea liber mugetul cerbului în călduri, la boncăluit, ca și grohătiul de plăcere al mistrețului înfruptîndu-se cu jirul. Știa necheza ca un cal înțepat de pinteni între coaste, acolo unde doare mai tare, ori imita răgetele măgarului. Prin strigăt și cîntec, devenea la fel de ușor pasăre. Cuc ori cocoș de munte, cintezoi, ca și pupăză ori papagal, privighetoare ori scatiu. Zumzăia ca o libelulă sau ca albina cînd culege nectarul din floare. Era uimitor! Mă, acesta, pe toate le știi, îl tachinau a laudă gealații, cu admirație și uimire. Numa’ ca peștele nu știi să faci. S-o credeți voi!, le-o reteza Violino. Și, ca să-i convingă, își rotunjea pe loc buzele subțiri și senzuale într-un cerc închipuind gura carasului zvîrlit pe uscat, în căutare de aer: plici-plici-poc, s-auzea atunci, sunet aducînd mai mult a balon de gumă de mestecat, spart, ca-ntr-o joacă de copii. Ăsta-i dracu’ gol, mă, nu om, rîdeau pescarii plesnindu-și palmele de genunchi, umplînd apoi ochi cu rachiu cana de tablă a mascotei și oferindu-i-o drept premiu. Doar peștele trebuie s-nnoate, nu-i așa?
Partidele de vîntătoare ori cele de pescuit, în același decor mirific al bălților de peste Dunăre, din sălbăticie, nu se puteau închipui fără Violino. El, cu vocea lui și spectacolele ad-hoc de sunet, aducea vînatul cu pene în bătaia flintelor. Parcă-l vrăjea. Nimeni nu mai pomenise așa ceva! Minune cerească, nu alta! Să te-nchini lui și nimic mai mult! Rîdea. Ii făcea plăcere. Nici nu s-ar fi putut altfel, doar om era și el și, ca oricare alt om, își avea slăbiciunile lui. Spunea: gîdilați-mă unde-mi place mai mult. La orgoliu. Ăsta-i prețul ce-l poftesc. Plătiți, aveți parte de distracție. Nu? Data viitoare. Nici vorbă să se tocmească! Plăteau și pe de-asupra. Merita. Cu peștele ori cu rațele ce le primea de la vînătorii-pescari putea ține în voia cea bună o prăvălie. N-a făcut-o niciodată. Impărțea ofrandele bălții în stînga și-n dreapta. Spunea: să se-nfrupte cu toții, să se sature și mic, și mare, c-om mai aduce și mîine de-om avea ce!
Ultima oară cînd l-am văzut și auzit eram într-un ostrov de pe lîngă Crișan. Pornisem pe coclauri fără vreun interes anume. A apărut el, Violino, în carne și oase, vesel și pus pe șotii. Cu palmele rotunjite în dreptul gurii, imita sunetul cornului de vînătoare. Era însoțit, ca-ntr-un alai, de-o liotă de copii desculți și gălăgioși. S-a oprit brusc, întorcîndu-se către teroriștii în pantaloni scurți și, fără o vorbă, a plescăit din buze ca focul de pușcă din care tocmai s-a slobozit un cartuș cu pulbere vie. A fost de-ajuns să-i împrăștie precum potîrnichile la vederea ogarului.
Se spune că mai hălăduiește ș-acu’ prin cele bălți. Se spune, da’ cine să mai știe!… (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns