Pelerini pe drumul școlii

• la începutul secolului XXI, 20 de copii ce locuisec la Ferma „Agronova” din Răcăciuni merg, zilnic, cîte opt kilometri pe jos pentru a ajunge la școală • colegii lor din Ciucani au la dispoziție un camion militar, dar acest se strică des și cei șapte elevi trebuie să meargă zilnic pe jos cale de 30 de kilometri

Tuns scurt, cu breton, și cu ochelari mari, piciul din fața mea pare de abia ieșit din „laboratorul lui Dexter”, desenul animat de pe „Cartoon”. Nu-i spun, însă, acest lucru. Nu știu dacă aprecierea l-ar jigni sau l-ar amuza, dar e foarte probabil să nu știe despre ce vorbesc. Și asta pentru că începutul de secol XXI nu a adus în satul său natal, Ciucani – Răcăciuni, televiziunea prin cablu, ci doar un camion rablagit. Bun și ăsta, atît timp cît îi scutește pe cei șase -șapte elevi din localitate, care sînt înscriși la Școala din Răcăciuni de mers pe jos către școală. „Asistentul lui Dexter”, pe numele său Vasilică Grigoraș, ar fi putut să facă gizmnaziul la Școala din Fundu Răcăciuni, localitate aflată la „doar” șase kilometri distanță de Ciucani, dar spune, doct, că „prefer să merg, uneori, 30 de kilometri pe jos, dar cel puțin fac carte ca lumea”. „Avem o mașină mare, verde – continuă acesta – care vine să ne aducă la școală și care ne duce înapoi, dar e foarte veche și, de multe ori, se strică. Atunci trebuie să venim la școală pe jos”.

Profesoara Maria Rotaru, directorul Școlii din Răcăciuni, îmi explică că, de fapt, mașina cu pricina e un camion militar scos la pensie și achiziționat de Primăria din Răcăciuni. Serviciile sale costă 100.000 de lei pe lună pentru fiecare elev și abonamentul trebuie achitat, chiar dacă, cîteodată, școlarii trebuie să-și ia picioarele la spinare pentru a ajunge la cursuri. „Dimineața mă trezesc pe la ora șase și jumătate și plec spre locul unde vine mașina, care ajunge la Ciucani pe la opt fără ceva, dar se mai întîmplă să întîrzie. La școală ajung pe la opt jumătate, nouă fără ceva. Uneori, mai întîrzii, dar profesorii știu situația mea și nu zic nimic. Dacă mașina nu vine, trebuie să o iau pe jos. Atunci, fac cam două ore și jumătate pînă la școală și pierd primele două ore. Încerc însă, să copii de la colegi ceea ce s-a predat, așa că nu pierd prea mult din lecții. Orele se termină la unu și jumătate sau două și jumătate, iar mașina pleacă la ora patru”, povestește Vasilică. Ajuns acasă, acesta își face lecțiile, după care se bagă în pat, pentru că a doua zi trebuie să o ia de la capăt. „Nu prea mai am timp de altceva, dar, oricum, trebuie să vin la școală. Dacă nu ai carte, nu ai parte”, adaugă, clipind repede din spatele ochelarilor mari, piciul din fața mea. Dacă faci abstracție de înălțimea lui, nu zici că e doar în clasa a V-a. „Nu mi-e frică să merg pe jos, chiar dacă e noapte. Cînd mașina nu circula și veneam la școală cu microbuzul ce transporta oamenii care lucrau la ISCIP (ferma de porci de la Nicolae Bălcescu, n.r.), trebuia să mă trezesc la ora cinci dimineața. Odată, nu am mai prins-o și a trebuit să vin pe jos. De-acuma m-am obișnuit”, spune Vasilică Grigoraș.

„Plimbare” de opt kilometri

Micul Vasilică se poate considera, într-un fel, norocos: se duce acasă cu un mijloc de transport, chiar dacă acesta „uită” să vină uneori. Pentru Elena Turcu, una dintre colegele sale de clasă, și pentru ceilalți 20 de elevi care locuiesc la ferma „Agronova”, fosta fermă a PCR, din apropierea comunei, mersul la școală înseamnă o „plimbare” zilnică de opt kilometri pe jos. Ceușescu a construit pentru lucrătorii de aici cîteva blocuri, dar a uitat sau nu a mai apucat să facă și o școală pentru copii acestora. Drept urmare, micuții au fost înscriși la grădinița și școala din sat, care se află la aproape patru kilometri depărtare. O distanță care, indiferent de anotimp, e parcursă pe jos. „Venim peste dealul ce separă ferma de școală, pentru că drumul e mai scurt. Pe șoseaua națională e mai ușor și mai curat, dar e distanța mai mare”, ne explică Elena, un năpîrstoc bălai, care pare că rîde tot timpul. De cînd a intrat la grădiniță și pînă azi, ea se trezește la ora șase dimineața, dă mîncare la animale, deretică prin casă – „pentru că nu pot lăsa casa oricum”, și, pe la șapte și ceva, pleacă spre școală. Împreună cu frățiorul ei, Andrei, care e în clasa a III-a și cu ceilalți copiii din fermă. „Sîntem vreo 20, așa că drumul pînă la școală trece repede”, spune Elena. Unul dintre ei e ceva mai deosebit. Elev în clasa a VII-a, Silviu Pană suferă de un handicap locomotor și de vorbire, dar asta nu-l descurajează cîtuși de puțin. „Vara e foarte frumos, în timp ce iarna drumul e deschis de oamenii din sat care vin la muncă la fermă. Primăvara și toamna e însă, mai greu, mai ales cînd plouă”, mărturisește băiatul. Frică nu le-a fost niciodată, deși iarna, cînd pleacă de acasă, e întuneric afară și, după cum recunosc și ei, pe dealuri ar putea umbla oricine.

La 25 de kilometri depărtare, adică mai puțin decît drumul pe care îl face Vasilică Grigoraș pînă la școală și înapoi, destui liceeni merg cu limuzina pînă la la colțul străzii pentru a-și cumpăra țigări, pentru că altfel obosesc. Pentru elevii de la ferma de lîngă Răcăciuni sau de la Ciucani, „plimbările” de cîțiva kilometri au devenit obișnuință. Mulți dintre cei care fac parte din prima categorie au în catalog note de supraviețuire și cîteva zeci de absențe. Elena Turcu, năpîrstocul bălai care pare a rîde tot timpul de la ferma de lîngă Răcăciuni, are în catalog numai note de nouă și zece și nici o absență. Și unii și alții trăiesc în România începutului de secol XXI. E, poate, singura asemănare. (Eduard CUCU)