Contrar aparenței și-n pofida sonorității sale plăcute, termenul de
„politician” are un sens peiorativ, fiindcă dicționarele îl definesc
drept „o persoană care face politică, mai ales în folosul său propriu
decît în interesul general” („Mic dicționar enciclopedic”, Editura
Enciclopedică Română, ediția 1972, pag. 731). Definiția este
succintă, clară și neiertătoare și îl caracterizează pe politician ca
fiind un specimen ce urmărește cu limba scoasă să-și urce sacii în
propria căruță, în loc să-și orienteze activitatea către sacii acelora
care l-au înfipt în fruntea bucatelor. Uitînd de unde a plecat, el se
umflă ca o gogoașă, la propriu și la figurat, iar pentru menținerea pe
poziție, le „vinde” celorlalți o sumedenie de alte povești gogonate,
căci demagogia, nesimțirea și sfidarea îi sînt principalele trăsături
ale firii sale pervertite.
Avînd mai multă sau mai puțină carte, dar fiind un submediocru, a
parcurs traseul școlii cu greutate și nu s-a dat de-a dura pentru a-i
pătrunde în totalitate tainele și pentru a-și însuși cu seriozitate
secretele acesteia. Mulțumit cu dramul de cunoștințe adunate
pentru exercitarea unei meserii, bîjbîie pe domeniul acesteia și o
practică în silă, tinzînd perpetuu către o ocupație călduță, în care
singurul mijloc de producție se numește „gură”, „papagal” sau
„trombon”, adică un mijloc ce nu necesită eforturi fizice și mentale și
care se folosește exclusiv în politică.
Ca urmare, înarmat cu darul de-a da din clanță și din coate,
politicianul de carieră își părăsește fără regrete drumul pe care
apucase inițial și, manifestînd un apetit pantagruelic pentru funcții,
avantaje și facilități, intră în tagma celor cărora le place munca,
precum moliilor naftalina și muștelor flitul. Mai mult decît atît, unii,
avînd obrazul confecționat dintr-un toval mai gros decît al celorlalți,
sar dintr-o formațiune politică în cea de la putere, respectiva
măgărie fiind numită eufemistic „cameleonism politic”. Gestul
dovedește că pentru acești indivizi primează interesul personal și
nicidecum platforma-program, ori statutul pentru care militează
fosta formațiune. Săritul, ca la șotron, din pătrățică-n pătrățică,
vădește labilitate, lipsă de verticalitate și de onoare și caracter de
suin care răstoarnă troaca după ce s-a înfruptat din conținutul ei.
Simțind o oroare la vederea salopetei și a barosului, se-mbracă
musai în costume elegante, cu nelipsita cravată legată de gît și,
purtînd geantă diplomat, se erijează în buricul pămîntului, făr-de-
care i se pare că acesta ar refuza să se mai rotească, potrivit
gîndirii sale de mamifer neevoluat.
Etalînd o obrăznicie dusă la extrem și o suficiență sfidătoare,
pentru a-și perpetua specia josnică își organizează fel de fel de
simpozioane sau colocvii prin „locații” exotice, la care sînt chemați
tinerii imberbi și propriile odrasle, cărora li se umplu tărtăcuțele cu
teoria conform căreia munca-i pentru proști și că singura cale spre
huzur, trîndvie, excese și excursii costisitoare pe paralelele vulgului
este cea a politicii. Unora dintre ei le merge gura cu-n spor uluitor,
încît ascultătorii se-ntreabă ce-i dau acesteia de mîncare de-i atît de
harnică, iar alții, timp de patru ani, vegetează într-o sfîntă tăcere și-ntr-un „dolce farniente”, mirîndu-se și întrebîndu-se ei înșiși dacă nu
cumva se află deja în Raiul proaspăt coborît pe Pămînt. Tuturor,
gîndurile le sînt îndreptate către propria îmbuibare, după ce
arivismul, parvenitismul, oportunismul sau „fripturismul” i-au cocoțat
în locuri total nemeritate.
Preocupați, prin excelență, de rotunjirea burților, fălcilor, gurilor și
conturilor personale, nu au timp pentru asigurarea cvorumului la
lucrările pentru care sînt plătiți și nici pentru activitatea pe care ar
trebui să o ducă în teritoriu în sprijinul celor care i-au ales în urma
unor opțiuni regretabile și condamnabile. Cufundați pînă-n gît în
afaceri oneroase, spoliază averea, deja șubrezitră, a țării, dînd cu
laba ziua-n amiaza și la drumul mare, fără nici cea mai mică jenă.
Fac și desfac totul, fără a-i trage careva de ismene și făr-a da cuiva
socoteala. Iată de ce cred că Leonard Doroftei, un boxer atît de
simplu, după vorbă, după port, a rostit maxima vieții sale: „Dac-ar fi
să intru-n politică, aș avea o scuză, căci am primit mii de pumni în
cap”. Este un veritabil truism, nu necesită comentarii și
caracterizează perfect puhoiul celor care ard fără folos „gazul
metan” al poporului, cu prețuri exorbitante pe metrul cub.
Philip (s) Bituminoiu
Lasă un răspuns