BAZAR Zgomotul și tăcerea

Constantin CĂLIN

La prima apariție, orice rubrică are nevoie de un „argument”, pentru a-și justifica existența sau titlul. Cel pe care l-am ales nu e nou în presa românească, dar nici așa de vechi ca să nu mai fie atractiv. „Bazarul” e „tîrgul public oriental”. În „Bazarul” meu veți găsi „mărfuri” diverse, culese cu ochii din ziare, reviste, cărți, televiziuni, muzee, galerii de artă etc., – bune și rele. Voi spune de ce sînt așa: clar, direct, apăsat, dar în termeni urbani, indiferent de reacțiile „producătorilor”. Sînt un om cu „viață socială” restrînsă, așa că pe cei mai mulți nici nu-i cunosc fizic. Dar nici celorlalți nu sînt dispus să le cedez din opiniile pe care mi le-am format citindu-i sau ascultîndu-i. În „lumea – bazar” în care trăiesc, vreau să mă comport, intelectual, decent. Prea mulți confundă (voit) „comerțul de idei” cu comerțul pur și simplu, ca să nu simt nevoia diferențierii. Asta nu înseamnă că voi fi grav, posac, cîrcotaș. „Bazarul” e și un loc pentru zîmbete. De altfel, e inutil să-mi premeditez atitudinile și gesturile. Momentul, cu ceea ce-mi va aduce înaintea privirilor, mi le va dicta. Totuși o precauție trebuie să-mi iau. Orice bazar conține fel de fel de surprize. Mă voi strădui să nu mă pierd cu firea în fața lor, să discern între autentic și fals, inteligent și stupid, fin și grosolan. S-ar putea uneori să mă înșel. Aș vrea însă ca asta să se întîmple cît mai rar.

V-ați făcut un calendar literar? Atunci știți că, în 2003, nu avem ocazii de mari sărbători, cum am avut în 2002. Nici un tricentenar, nici un bicentenar, ci doar cîteva centenare ale unor scriitori deja uitați, excepție Ilarie Voronca, poet important al perioadei interbelice. Totuși dacă piepteni dicționarele, descoperi destule alte aniversări și comemorări (de 80, 70, 60, 50 de ani), care să merite a fi întîmpinate cu respect. Astfel, prozatorul Constantin Țoiu, premiatul de anul trecut, pentru „Opera omnia”, al revistei „Ateneu”, împlinește (deși nu arată) 80 de ani, poeții Romulus Vulpescu, Horia Zilieru, Anghel Dumbrăveanu și criticii Eugen Simion și Dan Zamfirescu împlinesc 70, Adrian Păunescu „face” 60, ca și Mircea Iorgulescu. Cvintagenari vor fi mai mulți. Dintre „scriitorii băcăuani” (categorie în care intră și cei născuți în alte locuri, dar consacrați aici), Radu Cîrneci va împlini, peste numai două săptămîni, 75 de ani. Bacăul îi este dator cu, cel puțin, o festivitate omagială, căci el i-a impulsionat activitatea literară timp de peste două decenii. A fost un „om al începuturilor de drum”, un entuziast, o „inimă fierbinte”. S-a zbătut pentru apariția seriei noi a revistei „Ateneu”, a cărei existență a constituit o șansă decisivă de afirmare pentru redactorii și colaboratorii ei, cît și o bună sursă de informare pentru public. Dacă nivelul cultural al băcăuanilor este, cum cred, mai ridicat decît al locuitorilor orașelor de o mărime similară dar lipsite de un asemenea instrument, faptul se explică, în mare parte, prin prezența revistei, care, respectîndu-și profilul, a fost nu numai cronica ci și stimulentul vieții intelectuale din aproape toate domeniile. Ca scriitor, după un lung șir de volume, Radu Cîrneci a atins, nu de mult, performanța de a intra în colecția „Biblioteca pentru toți”, ceea ce echivalează cu o „clasicizare”. Acum, în pragul vîrstei de 75 de ani, el continuă să fie o persoană agreabilă fizic și spiritual, cordială și jovială, energică și efervescentă, catalizatoare și plină de inițiative. Cu un elan și cu o generozitate (trebuie subliniat), pe care nu le găsești, vai!, la cei din generația următoare.

Știți cîți vorbitori au fost la lansarea volumelor „Liber să sufăr” și „Pînă la capăt”, de Adrian Păunescu? 16 (șaisprezece), în frunte cu celălalt Adrian celebru, primul-ministru, cîndva poet și el. „Flacăra” (nr.4@2003) le publică alocuțiunile, fără a le fi „curățat” cît de cît. Din această cauză, unele dintre afirmații, deși provin de la persoane considerate inteligente, au ieșit ca dracul și sună ca din gura lui Gîgă. Și, ca și cum cele șaisprezece alocuțiuni n-ar fi fost deajuns, revista mai publică cinci declarații ale unor participanți. „Evenimentul”, o cumetrie politico-literară, e apoi prezentat într-o fotocronică ce se întinde pe alte trei pagini. Ceea ce e trist este că sărbătoritul crede că participarea la festivitate a unor miniștri și parlamentari (unii văzuți pe la toate sindrofiile și priveghiurile) înseamnă revenirea „vremurilor de glorie ale poeziei”! Cît despre faptul, sugerat de unii vorbitori, că Adrian Păunescu „trăiește o nouă iubire”, nu era cazul ca el să fie folosit ca ingredient publicitar și comercial. Nu trebuie uitat că, ceea ce se cîștigă la „cronica mondenă” se pierde „la cronica literară”. După zgomot vine tăcerea.

Într-un număr recent al „Vieții medicale” (nr.2 @2003), Constantin Ciosu publică un desen ce evocă foarte sugestiv nesimțirea celor care ne conduc. Desenul înfățișează un pupitru, cu microfon și, alături, cu nelipsitul pahar cu apă, așezat în fața unui zid. Explicația caricaturistului e: „Loc în care să puteți spune nemulțumirile pentru fondurile insuficiente acordate sănătății”. Ea ar putea fi extinsă la alte zece-douăzeci de domenii: cercetare, învățămînt, agricultură etc. Cui îi pasă însă de nemulțumirile noastre? Putem să le strigăm pînă ne sar coardele vocale: degeaba! Peste tot în față ne stă, implacabil, zidul: înalt, gros, fără fisuri. În atare condiții, democrația e o ironie amară.

Nu știu dacă am dreptul să spun: doi dintre colegii mei, unul la Facultate și de la fostul Comitetul de Cultură (Gheorghe Pătrar) și altul de redacție (Stelian Nanianu) sînt grav bolnavi. N-au mai ieșit „în lume” de luni de zile. „Lumea” din instituțiile în care cei doi au lucrat i-a uitat, n-o preocupă moralul lor și al familiilor. E adevărat, în mod efectiv, nimeni nu-i poate ajuta, dar un cuvînt încurajator le-ar îndulci suferința. Pe cînd erau activi, Pătrar și Nanianu n-au fost doar „simpli cetățeni” ai orașului și județului acesta. Primul a dat lucrări citabile de bibliografie și istorie literară, a colaborat la diverse publicații și a condus Școala Populară de Artă. Celălalt a fost, pînă la introducerea computerului în activitățile tipografice, cel mai priceput secretar de redacție băcăuan și a tehnoredactat zeci de ziare, reviste și revistuțe. În ultimul an, înainte de a cădea bolnav, a pregătit o bibliografie (presărată cu interesante considerații personale) a presei băcăuane postdecembriste, depusă la Biblioteca „C.Sturdza”, unde i se făcuse promisiunea că va fi tipărită. Pătrar și Nanianu știu multe în profesiunile lor și chiar în starea actuală precară au o judecată pătrunzătoare asupra lucrurilor. S-a interesat cineva de ceea ce gîndesc în – n-aș vrea să fie! – tristul lor amurg? Dar de ce mă mai mir? Ignorarea lor e un episod, între multe altele, și poate nu cel mai grav, al „meritocrației ” instaurate după 1989 și o dovadă a egoismului care ne-a cuprins aproape pe toți.