CONTRAPUNCT Învățătorul de țară

Pentru mine, învățătorul de țară poartă un nume cît se poate de exact: Octavian Iftimie. Satul unde locuiește acest om se numește Tarnița și face parte din comuna Oncești, județul Bacău. Atunci cînd l-am cunoscut, era împreună cu soția sa, doamna Nelia, și ea învățătoare, născută chiar aici, în Tarnița, în vreme ce soțul său are locul de baștină într-un alt sat, Giurgiuana, din comuna Podu Turcului, nu departe de localitatea aceasta de pe Valea Berheciului, unde și-a petrecut, în fapt, aproape toată viața. Era, dacă mi-amintesc bine, spre sfîrșitul verii, mă întorceam, cu mașina redacției, de undeva, de prin Dealul Morii, cînd, de departe, am zărit fum și vîlvătăi de flăcări. Abia cînd m-am apropiat am văzut despre ce-i vorba. Pînă acolo crezusem că a luat foc vreo casă, dar nu, nu se întîmplase o asemenea tragedie, ardea, pe cîmp, în imediata apropiere a drumului județean, o căpiță de fîn, „s-au jucat, probabil, niște copii”, mi-a zis un bărbat nu prea înalt, uscățiv, dar transpirat tot. Așa l-am cunoscut pe învățătorul Octavian Iftimie, pensionar, și, imediat după aceea, pe soția sa, doamna Nelia Iftimie, o femeie cu trăsături frumoase, nobile, care ne-a invitat în casă, pe mine și pe șofer, „veniți, colo, pe verandă, sînteți, se vede, obosiți, o lingură cu miere de albine și un pahar cu apă n-o să vă strice”, așa ne-a spus, atunci, doamna Nelia, susținută cu însuflețire de soțul său, și am mers în verandă, casă de țară, cochetă, la stradă, cu grădină în față și cu flori, și mierea aceea mi s-a părut tare bună și nu mai zic de apa aceea de fîntînă, apă rece și limpede, adevărată sănătate. Da, amîndoi erau pensionari, el slujise învățămîntul de la țară mai bine de 40 de ani, iar ea, peste 35. Copiii? Nepoții? Cel mare, Iulian, locuiește departe, doar fata vine mai des, locuiește în Bacău, Antonela Mădălina, așa o cheamă, „știți că fetele sînt mai apropiate de locul unde s-au născut și de părinți”. N-am zăbovit mult, soarele dăduse spre asfințit, nori negrii se anunțau de undeva, dinspre Apus, și mai aveam de mers kilometrii buni. Am plecat, neștiind, atunci, că n-o s-o mai văd pe doamna Nelia, Dumnezeu a strîns-o la el după vreo doi ani, am regretat tare mult cînd am auzit, iar cînd am revenit în Tarnița, purtat tot de interese redacționale, l-am găsit pe domnul Octavian trist și însingurat, durerea sa punîndu-și, din plin, pecetea pe întreaga sa făptură. Am evocat, împreună, personalitatea soției sale, el mi-a vorbit despre munca plină de atașament față de satul în care s-a născut a doamnei Nelia, care a învățat generații de copii să scrie și să citească și să caute lumina Cărții, mi-a vorbit, tot atunci, dar cu multă modestie, despre munca sa la catedră, despre menirea învățătorului de țară. „Noi, eu și soția mea, n-am fost, doar, niște simpli funcționari la catedră, nu ne-am îndeplinit sarcinile de școală pentru că trebuiau îndeplinite; noi am înțeles, încă de atunci, de cînd am intrat prima dată în clasă, că menirea noastră e aceea de a forma oameni, caractere, comportamente, și în consecință a trebuit ca noi înșine să fim exemple. Pentru copilul de clasa întîi, învățătorul rămîne o adevărată icoană a sufletului, așa port și eu amintirea învățătorului meu și așa a purtat-o și soția mea”. În timp ce vorbea, glasul începuse să-i tremure, iar eu m-am gîndit că oamenii aceștia au fost și au rămas aici, acei „stîlpi” pe care se sprijină satul, alături de Biserică și de Autorități. Tot atunci, Octavian Iftimie, învățătorul de țară, mi-a destăinuit că a terminat „ciorna” unei monografii a satului Tarnița și m-a rugat, cu multă timiditate în glas, să i-o citesc și, eventual, să-l ajut ca o tipografie din Bacău să-i dea „forma unei cărticele”. Demn urmaș al lui Dimitrie Gusti – savantul care, la începutul secolului trecut, făcea apel la intelectualii satului românesc să-și pună în valoare cunoștințele și să lase urmașilor monografii ale satelor lor – domnul învățător Octavian Iftimie a lucrat mult și, prin lucrarea sa, care se află, acum, și la Primăria comunei, și la Bibliotecă și în alte biblioteci, a lăsat o amplă și minuțioasă frescă a unui sat moldovean plin de istorie.

Și iată că în preajma Anului Nou 2003 mă sună de la el din sat și-mi zice că mi-a trimis, printr-o cunoștință comună, o carte, „sau o cărticică, luați-o cum credeți, și, dacă aveți timp și v-ar face plăcere, uitați-vă puțin prin ea, e despre viața unor oameni, despre nostalgii și destine”. Am așteptat cu înfrigurare să apară omul trimis și, în cele din urmă, am intrat în posesia unei cărți care are doar 68 de pagini și se numește, așa cum mi-a comunicat, de fapt, autorul ei: „Nostalgii și destine”. Am citit-o în aceeași zi, am citit-o pe nerăsuflate, pagini pline de viață, de istorie, despre oameni care au fost și nu mai sînt – cum e preotul Ionel Iftimie, tatăl autorului, om care a pătimit, pe nedrept, care a trăit ca un sfînt și care a murit ca un sfînt – , sau cum e soția domnului învățător, doamna Nelia Iftimie; despre oameni care sînt – autorul, copiii și nepoții autorului și alții. De fapt, volumașul acesta cuprinde două „cărți” – „Cartea Neliei” și „Cartea lui Octavian”, dar ele nu au în vedere doar biografiile celor doi. Deși, în cele din urmă, volumul ca atare e o biografie individuală și, în același timp, colectivă, între „individualități” aflîndu-se satul. Citez din „Cartea Neliei”: „M-am întors la școala din sat ca învățătoare, pentru că dorința mea cea mare era să-mi pun la bătaie toată experiența didactică și de viață, s-o pun în folosul celor dragi – copiii sătenilor mei, copii care abia începeau să-și ridice privirile spre viață. Pe ei doream să-i ajut să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc, dincotro vin și încotro se duc, să înțeleagă frumusețea locului natal și să prețuiască splendida natură care îi înconjoară, pe ei să-i învăț s-o respecte, s-o admire și s-o sporească prin faptele lor, așa după cum, de altfel, ne povățuiau tata și mama cînd eram copii”. Și, din „Cartea lui Octavian”: „Satul îmi pare un muzeu viu, în care oamenii sînt contemporani cu arhaitatea; nu lipsesc în această magie culorile și blîndețea dealurilor moldovenești, pline de viță de vie și pomi fructiferi. Nu lipsește ruginiul toamnei și nici mirosul frunzelor uscate, zumzetul harnicilor albine și totul e ca o simfonie fără capăt. Numai simpla lui rostire te face să te duci cu gîndul la casa bătrînească, cu odăile mirosind a busuioc și levănțică, la diminețile în care te trezești din somn fără nici o grijă, aproape ca în Paradis. Nu pot fi uitate primăverile copilăriei cu parfum de cireșe și corcoduși înfloriți, drumul străbătut de la biserică spre casă cu lumînarea aprinsă de la Înviere, semn al renașterii spirituale, verile călduroase cu miros de pere și piersici zemoase, cu scaldele și hîrjoanele în pîrîul satului”. Citind aceste rînduri, am înțeles mai bine ce a însemnat, dintotdeauna, satul pentru învățătorul de țară. Marea lui Devoțiune, Crezul lui de-o viață, de aici își trag seva. (Eugen VERMAN)