O să spuneți că habar n-aveți cine sînt eu și pe bună dreptate. Ia să fi avut eu măcar un nume de stadion, nu-i așa că toți ați fi aflat de mine? N-am ajuns o celebritate (ehei, cine n-ar vrea?), dar m-am consolat cu anonimatul și se pare că-mi priește mai mult decît aș fi crezut. De aceea, am rămas uluit cînd televiziunile și o parte dintre ziarele de săptămina trecută au anunțat, ca un eveniment curios, că un hunedorean s-a sinucis numai pentru a se vorbi despre el și astfel să cunoască (post mortem) marea beție a gloriei.
Gloria, ca și reproducerea, este o rațiune de viață și de moarte. Sînt oameni care, fără glorie, au senzația unei înăbușiri în propria ființă și sentimentul unei morți lente, ca sub acțiunea unui narcotic otrăvitor. Numai pe oamenii cu adevărat mari gloria îi plictisește, pentru că au descoperit vidul și deșertăciunea din ea. Celebritatea este o inutilă și ridicolă zvîrcolire a omului pentru a scăpa de talazul lent și sigur al uitării. Să te mai miri atunci de ce domnul Adrian Năstase se zbate să apară zilnic de 3-4 ori pe posturile de televiziune, de alte 4-5 cu vorbe la radio și de cîteva ori chiar la evenimente discutabile pentru un prim ministru, cum ar fi cele din sport, grădinițe, stadioane etc., fără a ocoli chestiunile externe oarecare, deși avem un ministru de externe destul de priceput în asemenea afaceri. Asta o fi misiunea dumnealui, nu zic. Mă întreb, ca prostul, cînd mai și muncește guvernul premierului Adrian Năstase? Dorul de celebritate este spaimă de moarte, dorință de supraevaluare, de a domina nirvana… sau pe alții, ceea ce e detestabil. Autoevaluarea superlativă duce la o inflație a „eului”, care refuză orice contradicție. „Glorioșii” sînt nebuni curați. Nimeni nu-i leagă, nu-i tratează și lecuiește pentru că toți suferim gradat și în doze mai mari sau mai mici de această boală a spiritului. Omul care-ți răspunde „mie-mi spui?” sau „pe mine mă înveți tu…” are morbul acestei nebunii, care începe cu nenorocita dorință de grandoare. Cel care în casa de nebuni îți declară că-i împărat suferă de aceeași maladie, dar într-un grad ceva mai avansat. Conștiința că el este Napoleon, împăratul tuturor francezilor, pornește de la embrionul care s-a arătat la început în „Știi tu cine sînt eu?”. Puținii, foarte puținii oameni care zac de această gripă febrilă a ființei, dacă nu se sinucid ei pentru propria lor glorie, sînt uciși de alții pentru gloria acelora. Mijloace se găsesc cu ghiotura: fie îi înfometează prin inflație necontrolată, îi reduc la zero prin costuri ridicate la întreținere sau îi ucid prin lipsa fondurilor pentru medicamente compensate sau gratuite, care, începind din prima lună a anului, nu mai pot fi finanțate etc.
Anonimul sinucigaș de la Hunedoara a fost uitat de a doua zi. Nici eu, cronicarul lui ocazional, nu mai știu cum îl cheamă. Numele lui Nero, Wilhelm al II-lea, Napoleon sau Richard al III-lea nu le-au uitat nimeni. Ceea ce înseamnă că pentru a cuceri celebritatea trebuie să ucizi cu frenezie pe alții, nu pe sine. Bănuiesc că lecția asta au învățat-o foarte bine guvernanții noștri și oamenii din administrația centrală și locală. Mărirea cuantumului de taxe și majorarea lor astronomică, abuzul de impozite, accize, TVA-uri și amenzi împovărătoare pentru orice fleac este, mai pe ocolite, o ucidere în masă, mai mult sau mai puțin relevată. Observați că acest deziderat schilod se manifestă nu printr-o autodesființare a „bolnavilor” de celebritate, ci prin desființarea altora, care (cum am învățat la istorie) poate duce și la un măcel de proporții, fără vărsare evidentă de sînge, cum e cazul românilor contemporani, infestați de microbul sărăciei aproape generalizate.
Vedem, așadar, că dorința de celebritate nu este întotdeauna inofensivă. Candidatul cu orice preț la notorietate este mai furios și mai periculos cu cît este mai inapt pentru aceasta. Conștiința micimii lui în raport cu ceea ce concepe și crede creierul lui pentru a-și salva pipernicirea îl exasperează pînă la demență și acțiuni extrem de primejdioase, atît pentru el, cît mai ales pentru alții.
Simțim cum sărăcim de pe o zi pe alta, tăcem, votăm și ne resemnăm zicînd că asta ne e soarta. Soartă pe care ne-o cam făurim cu propria noastră mînă. Geaba ai încerca să explici cuiva ceva despre nebunia afișării cu ostentație a propriei persoane. Nu te va înțelege. Va conta pe unicitatea ființei sale, a „deșteptăciunii” lui neegalate și se va comporta tot ca un individ de turmă, mînat de cei fără înțelegere și fără milă, care-și fac cruce ca niște buni creștini, fără să fie duși vreodată la biserică. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns