Andrei DELEANU
Un prieten ziarist îmi semnalează cazul a doi pensionari cărora, după ce își achită întreținerea, consumul social de energie electrică și abonamentul telefonic, le rămâne pentru traiul zilnic circa un milion de lei lunar. Fără nici o urmă de cinism, remarc faptul că situația în cauză e mai puțin dramatică decât în alte familii de șomeri sau pensionari, cărora nu le rămîne nici măcar atît.
Și totuși, să poți trăi cu numai cinci sute de mii de lei o lună întreagă devine un exercițiu, pe cît de dificil. pe atît de umilitor. Un kilogram de carne, cîteva ouă, jumătate de litru de ulei, un pachet (mic) de unt și, în rest, cîteva kilograme de cartofi, alte legume și pîinea zilnică. Adică, una peste alta, cam la fel cum ne învăța pe vremuri „marele cîrmaci” să ne alimentăm „rațional”. Dar ce te faci dacă pensionarul mai suferă și de vreo boală cronică, pentru că orice rețetă – fie ea și compensată – tot te ușurează de cîteva sute de mii de lei. Desigur că, în asemenea condiții, o haină nouă sau o pereche de încălțăminte sînt deja visuri iluzorii, iar o cutie de detergent și un bilet de tramvai devin obiecte de lux pentru care sînt necesare alte privațiuni.
De ce s-a ajuns ca, după mai bine de un deceniu de tranziție, întreținerea să producă în fiecare iarnă efectele unei adevărate bombe sociale, e o poveste mai lungă și mai complicată. În primul rînd, sectorul energetic (dar nu numai el) a constituit și constituie încă un monopol privilegiat al statului. Monopol, pentru că bietul consumator nu are altă alternativă decît să se folosească de utilitățile furnizate de regiile în cauză, sau … să renunțe la ele. Privilegiat, pentru că reforma în domeniu n-a depășit niciodată stadiul bunelor intenții, materializate în succesive divizări și recomasări de regii, devenite companii naționale sau societăți comerciale, fără ca prin aceasta să se fi adus un plus de confort financiar sutelor de mii de beneficiari. Lipsa de restructurare a sectorului energetic devine evidentă, dacă avem în federe faptul că – pentru același tip de utilități – cei care au avut șansa și posibilitatea să-și instaleze o centrală proprie plătesc cu mult mai puțin și beneficiază de condiții cu mult mai bune. Paradoxul este – așa cum rezultă și din raportul Băcii Mondiale – că salariile din aceste întreprinderi de stat, la urma-urmei neperformante, le depășesc pe cele din sectorul privat, în care lipsa de performanță este sinonimă cu falimentul. Avem de-a face deci cu o decizie politică păguboasă, cîtă vreme costul lipsei de restructurare în domeniu – chiar dacă aduce anumite beneficii electorale partidelor la putere – îl plătim cu toții.
O altă cauză care contribuie la menținerea acestei stări de lucruri, din ce în ce mai frustantă pentru largi categorii de cetățeni, este lipsa de viziune în adoptarea politicilor sociale. An de an, guvernanții se „înduioșează” de drama celor nevoiași, acordînd – cu multe întîrzieri și proceduri birocratice – așa-numitele sume compensatorii, o formă de „cîrpeală” a hainelor cu care parcurgem tranziția, și așa destul de vechi și de peticite. Nu mai constituie nici un secret faptul că, după stimularea pensionărilor anticipate și a concedierilor colective, balanța dintre populația ocupată (producătoare de venit) și cea asistată social înclină periculos către cea de a doua categorie, iar principiul solidarității sociale – pe care se bazează actualul sistem de pensii și ajutoare – nu le mai poate asigura acestora din urmă un venit cît de cît corespunzător. Altfel spus, dacă în România prețurile sînt uneori nejustificat de mari, în schimb salariile și pensiile sînt cît se poate de mici. „După buget”. Un buget care nu-i sperie însă pe marii contribuabili, restanți inclusiv la plata contribuțiilor sociale cu mii de miliarde de lei, dar față de care generozitatea guvernamentală (dezinteresată ?) este cu mult mai mare. Practicînd o inedită formă de „haiducie fiscală”, guvernul ia în continuare de la cei săraci pentru a-i ajuta pe cei tot mai avuți, perpetuînd o stare de fapt care tinde să se cronicizeze. Amînarea sine die a reglementării fondurilor private de pensii, procesul tot mai anevoios de recalculare și actualizare a pensiilor existente, lipsa de fermitate în atragerea la buget a obligațiilor legale și irosirea resurselor disponibile prin programe așa-zis sociale, cu tentă propagandistică tot mai evidentă, ne îndreptățesc să credem că procesul de pauperizare a unor largi segmente de populație se agravează.
Sînt tot mai multe familii pentru care un concediu într-o stațiune, un aparat electrocasnic, o carte, îmbrăcămintea și multe alte lucruri au devenit obiecte de lux. Sînt altele, însă, pentru care și medicamentele sau chiar unele produse alimentare constituie deja un lux pe care nu și-l mai pot permite. Și pentru că toate acestea fac, sau ar trebui să facă, parte din viața noastră, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva, pentru acești oameni, însuși faptul de a trăi a devenit un lux.
O întrebare la care clasa noastră politică este chemată să dea un răspuns, cît mai convingător. Și cît mai grabnic.
Andrei DELEANU
Lasă un răspuns