Părăsind o orînduire veche, concepții, comportări și obiceiuri milenare, omul „nou”-născut în zorii Renașterii – poate cea mai frumoasă și mai fructuoasă perioadă din istoria omenirii – caută mereu ceva nou, se caută pe sine, se vrea mai elevat, mai îndepărtat de instinctele ancestrale, mai evoluat. Procesul nu este simplu și nici nu merge de la sine. Schimbarea rapidă a bazei nu aduce în mod automat și schimbarea conștiinței. În acest domeniu transformările sînt mult mai complicate, necesită un timp mai lung și intervenția mai multor factori. Ori, arta este unul dintre factorii de seamă. Capacitatea ei de pătrundere și de acționare în conștiința oamenilor este deosebit de mare și efectele sînt mult mai imediate și mai profunde decît ale altor factori. Iar adevăratele valori sînt doar cele care se înscriu în circuitul universal, cele care, reprezentînd cu mare forță și claritate timpul și locul lor, reușesc să-și prelungească însemnătatea și să se mențină și chiar după decenii și secole în conștiința culturală a oamenilor de azi. Arta este o armonie care purifică emoția pentru a înălța sufletul, iar falsele valori nu izbutesc să-și capete armonia, echilibrul necesar perpetuării creației artistice, luptei pentru un ideal care să devină un adevărat simbol al destinului.
Așa cum nu putem construi pe nisip, nu putem construi pe o falsă valoare, deoarece construcția se dărîmă și nisipul lunecă mai departe. Construcția se poate dărîma strivindu-i sub ea pe constructori. Acest accident nu seamănă nici pe departe cu jertfa de sine pe care o solicită, uneori, rîvna de a construi pînă la capăt. Mi se pare, de altfel, că acest mit al jertfei trebuie să dispară. Creația înseamnă, dacă-mi permiteți, o imensă bucurie dusă pînă la ultimile limite, chiar dacă cu uriașe eforturi, pînă la uitarea propriei ființe și dizolvarea ei în imensitatea tumultului uman. Înseamnă stabilirea unui raport de neînlăturat între dorință și plăcere, între libertate și necesitate, dar în nici un caz un suicid arbitrar, o lungă maladie posomorîtă sau „o respirație a durerii”. La drept vorbind, falsa valoare se elimină, deși, lăsată în voia soartei, se poate instala ca la ea acasă, poate deveni spectaculoasă, impulsivă, simpatică, amabilă, vitează sau înzorzonată, o veritabilă bătălie de confetti. Eliminarea falsei valori cere, desigur, justețe și fermitate în ceea ce privește criteriile de apreciere, întrucît nimic nu ne îndreptățește să facem cu judecata noastră de valoare filantropie, nimic nu ne îndreptățește să promovăm pe cineva cedînd insistențelor sau cuprinși de milă, sentiment nobil bineînțeles, dar pe care îl putem exercita în afara judecății de valoare, într-un perimetru strict personal. Cedînd în mod neprincipial acestui impuls atît de omenesc, înjosim frumusețea și splendoarea operei exemplare. Dacă vom considera că arta nu e nimic altceva decît o formă pasivă a cunoașterii prin imagine, o simplă ilustrare a realității obiective, atunci vom subaprecia rolul activ al cunoașterii și vom ajunge, prin copierea fotografică a realității, la devalorizarea ei. O extraordinară pledoarie pentru artă, pentru adevăratele ei valori a făcut-o zilele trecute la TV unul dintre cei mai mari artiști români în viață: Sabin Bălașa, o mare personalitate, îngrăgostit de două orașe în care arta respiră prin toți porii ei: Florența și Iași. La Iași, în clădirea Universității, există o sală imensă, lungă de 200 de metri, pictată în întregime de Sabin Bălașa și numită, datorită ecoului pe care îl produce, „Sala Pașilor Pierduți” și care într-o singură săptămînă a primit 60.000 de vizitatori! Foarte frumos a spus Bălașa, că unul din secretele artei, al creației este dispariția fizică, uitarea de sine, deoarece comunicarea se face cu gîndul, în timp ce corpul plutește, undeva, departe de realitatea concretă. Iar în artă nu există scuze și ca să reușești trebuie să-ți fie foarte greu. Este vorba de contabilizarea unor gînduri adînci ale maestrului devenite fraze memorabile și pe care generațiile viitoare nu trebuie să le piardă. El are conștiința valorii sale, a puterii sale lăuntrice, mîndria personalității menită să-l îmbogățească, să-l apere și să-l facă să reziste în fața timpului acest intransigent judecător al valorii. Viața săracă nu exclude bogăția sufletească, iar săracul e mai aproape de sufletul său decît bogatul și are mai multă nevoie de frumosul care, transfigurînd realitatea, devine izvor de speranță și mîngîiere. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns