DA’ S-O ȘTIM ȘI NOI! Inflația văzută de jos

Dan POPA

Auzeam deunăzi, pe aripile undelor radio, o veste care m-a năucit: „guvernul și-a făcut planul în privința inflației” . Sensul frazei era destul de clar, anume că nivelul de inflație obținut în cursul anului corespunde cu estimarea. Nu știu însă dacă a respecta planul în privința existenței unei belele este un aspect lăudabil. Închipuiți-vă cum ar suna: „guvernul și-a respectat planul la mortalitatea infantilă!” Cel dintîi enunț are conotații care se regăsesc în textele puse pe note de Alexandru Andrieș, înainte de momentul 1989:

„Se ridică Vasile, zice: «Țepeș-Doamne,

Stăm bine cu producția de cereale și carne.

Am depășit planul și-n industria de zgură

Și am fost informați că nici nu se mai fură.

În producția de țepe suntem, Doamne,

Pe primul loc în lume;

I-am depășit pe-americani

Fără rușine, putem spune».”

Cuvintele cîntecului, lansat ulterior pe discul „Interzis”, sînt de o teribilă actualitate. La producția de cereale, importăm masiv, iar terenul stă pîrloagă prin multe locuri și agricultorii sînt practic decapitalizați. Producția de carne: “Comtimul” este închis, dar importăm carne de zeci de milioane de dolari anual din așa-zisa „țară a tuturor posibilităților”, care a găsit posibilitatea de a deschide o nouă piață în Europa de Est, după cum declara fostul președinte al acelei țări, atunci cînd își prezenta succesele mandatului. Industria de zgură (metalurgia) este la noi pe cale de închidere. Deja strategii economici mondiali au stabilit (iar seria de fuziuni de firme și existența de taxe protecționiste confirmă) că e supraproducție mondială metalurgică, acest domeniu se restrînge și mai bine îl restrîngem în Europa de Est, în România, decît în țările așa-zis democrate. Deci și producția de zgură e pe butuci. „Am fost informați că nici nu se mai fură” rămâne un peisaj idilic-ipotetic sau poate o caragialescă imagine a unei realități marcate de înființarea Parchetului Național Anticorupție. Sau poate, așa cum cuvîntul „crimă” e generalizat de „genocid”, s-ar fi gîndit autorul versurilor că și „furt” ar merita un termen pereche, care să însemne „furt în masă”.

Ne rămîne producția de țepe: aici i-am depășit pe americani, i-am depășit pe toți. Dar cea mai subțire, mai penetrantă, mai legată de toate realizările de mai sus este țeapa valutar-inflaționistă. Inflația, într-o țară în care Guvernatorul Băncii Naționale candidează la președinție (în loc să se ocupe de problemele stabilității monedei interne!), este una din cele mai mari țepe. Iată cum funcționează și cui folosește: potentaților țării, managerilor de partid, directorilor de firme și regii, tuturor acelora care:

1) Pot să majoreze prețurile produselor sau serviciilor oferite pentru a compensa inflația și a-și păstra nealterate averea, privilegiile și veniturile.

2) Pot să-și plaseze excedentul de venit în valută forte, așteptînd o creștere de curs, planificată tot de cei ca dumnealor, pentru a-și mări averile.

3) Pot specula diferența de valoare a monedei naționale actualizînd prețurile produselor sau serviciilor oferite de companiile sau regiile pe care le conduc mai repede decît actualizează salariile muncitorilor din acele companii sau regii. Astfel diferența provocată de inflație este creștere pentru ei.

4) Au acces la informațiile privind creșterea viitoare, planificată, a cursului valutar și a inflației.

5) Își permit să cumpere bunuri sau servicii scumpe, de lux, importate (ex: mașini produse în alte țări) și contribuie mai mult la dezechilibararea cursului valutar, creșterea prețurilor, deci inflație.

6) Cu valuta existentă, marele manager poate cumpăra muncă mai ieftină în condiții de schimbare de curs valutar, de sărăcie și șomaj (care măresc oferta de muncă ieftină pe piața muncii).

Cum e poziția salariatului obișnuit fața de inflație și schimbarea de curs valutar? Iată :

1) Salariatul e singurul producător care nu-și poate actualiza prețul produsului său în raport cu inflația. Produsul său este forța de muncă.

2) Aflat la limita sărăciei sau a subzistenței, salariatul mediu sau majoritar (cu venit mediu lunar de circa 150$ ) nu mai are bani în plus de plasat în valută.

3) Nu are angajați care să-i preia ei (prin neactualizarea salariilor) eventualele pierderi produse de inflație.

4) Neavînd acees la informații despre creșterea viitoare a inflației, salariatul nu poate negocia o formă de actualizare a salariului, iar dacă o face ea nu este acceptată (au încercat chiar sindicatele).

5) Chiar dacă inflația a crescut și cursul valutar așijderea, micul lucrător e forțat să cumpere acum (altfel mai tîrziu va fi mai scump) orice produs din import sau bun de lungă folosință dorit. Comercianții pot mări (datorită acestei cereri) prețurile, deci și inflația.

6) Fără capital (deoarece a fost sărăcit și decapitalizat prin inflație care i-a erodat economiile în lei) salariatul nu va putea nici măcar o AF (asociație familială) să fondeze, deoarece nu are bani de investit.

Deși pare un fenomen necontrolabil, inflația poate fi limitată drastic. Așa ceva s-a făcut în țările baltice prin legarea monedei naționale de marca germană, la curs fix și prin alte metode (de exemplu, obligarea agenților economici să anunțe majorările de preț nu cu o lună, ci cu șase luni sau un an înainte). Toate aceste măsuri sînt realizabile. Dar nu există voință politică, pardon economică. Și, probabil, de aceea nu vor exista nici voturi.

O întrebare finală, practică: Dacă în Constituție, moneda din România este leul, de ce pe factura mea telefonică detaliată, primită de la Romtelecom, furnizorul de telefonie mobilă Connex calculează și înscrie prețurile convorbirilor în cenți americani ?