Citeam, nu de mult, cu real interes, în presa vremii (anii ’30), despre activitatea și „interesul” acordat cetățenilor de înalți demnitari ai statului. Și pentru că trecutul se reflectă atît de bine și în prezent, permiteți-mi să utilizez denumirea de șef de cabinet în contextul realității actuale și care nu suportă deosebiri esențiale decît în privința titulaturii. Se mai cheamă și director de cabinet. Este o titulatură apărută mai degrabă din orgoliul unuia sau altuia, care a socotit că termenul „șef” nu ar fi cuprinzător și nici îndestul de onorabil.
Domnul șef de cabinet este (sau se consideră) un CINEVA. Este o personalitate care stă în antecamera unei EXCELENȚE (secretar de stat, ministru, președinte de partid, de organizație etc). Are, de regulă, un birou impozant prin dimensiunile și dotările pe care le cuprinde. Deasupra ușii ori sub birou, asta depinde de timpul cînd a fost instalată, are o sonerie (cum era pe vremuri); azi, i-a luat locul o instalație electronică sofisticată, cu care îl „semnalizează” Excelența. Mai are, dacă vreți, un teanc de dosare, goale, și un bloc-notes gros, cu foi fine cu antet: Biroul directorului de cabinet. Acesta este, stimabililor, domnul șef de cabinet, de profesie intelectual. Un soi de „monstru” al egoismului, cu o inimă împietrită, deci insensibilă, dar și cu nervii veșnic excitați, bănuitor, neliniștit, anxios. Atent doar la șoaptele care circulă în jurul scaunului său, pe care-l vede necontenit amenințat, lovind fără milă și ezitare în cei pe care îi socotește suspecți și potrivnici autorității lui, înconjurîndu-se doar de oameni fără scrupule, docili, gata oricînd să-i cînte, smeriți, osanale.
Domnia-sa, pentru că numai astfel trebuie să i te adresezi, este un om foarte ocupat, vorbind foarte des la telefonul mobil, dar mai ales plictisit. La anumite ore este și nervos. Asta mai ales în orele cînd Excelența Sa primește audiențe, adică atunci cînd dumneata, sau eu, cetățean de pe stradă, putem călca pe covoarele moi din biroul șefului de cabinet. Atunci, omul nostru ține sprîncenele încruntate și vorbește tare, bineînțeles, atît cît vocea să nu-i poată pătrunde prin ușile duble ale biroului Excelenței. Ai îndrăznit, om necăjit și fără să fii CINEVA, să-l întrebi o vorbă pe domnul director de cabinet? Dacă nu te-a repezit, ți-a răspuns monosilabic, trei cuvinte, în silă, și te-a lăsat nelămurit. În timpul cît vorbea cu tine, așeza nervos dosarele goale de pe birou, făcea însemnări imaginare pe bloc-notes sau dădea un telefon șefului de cabinet de la cutare departament cu care aranja șueta de diseară. Asta în cazul în care ai avut norocul să nu intre pe ușă CINEVA, cu C mare, de care domnul șef de cabinet are nevoie. Atunci te lasă baltă, îți face un semn, poate discret, să te dai la o parte, face o plecăciune mai mare sau mai mică, purtîndu-se cu acel CINEVA ca și cu o piesă fragilă. La plecare, șeful de cabinet s-a înclinat din nou, frecîndu-și satisfăcut mînuțele de artist al combinațiilor. Apoi, își reia vechea mască.
În fond, este un taciturn. Nu vorbește prea mult pentru a nu divulga secrete, iar cînd deschide gura este mai diplomat în răspunsuri decît toți diplomații Europei. Cînd îl caută EXCELENȚA, șeful de cabinet întîrzie în fotoliu. Nu vrea să pară că este grăbit să răspundă chemării. Dar, cum trece printre cele două uși capitonate, coloana vertebrală a și făcut un unghi de 90 de grade. Apoi, insul se apropie în vîrful picioarelor și vorbește monosilabic. Mai mult da, decît nu! A luat hîrtia ce i s-a înmînat, a pus-o într-un plic și a expediat-o printr-un curier sau fax. Cam asta face domnul director de cabinet, în afară de faptul că te împiedică să dai buzna în biroul Excelenței. De altfel, știe bine să țină clanța ușii atunci cînd este nevoie. Mai știe domnia-sa să facă și altele, dar acestea sînt lucruri mai mici legate de anumite servicii făcute celui mare. În definitiv, domnul director de cabinet are o morgă a lui, pe care o afișează în exercițiul funcțiunii și în instantaneele reporterilor de ziare. Altminteri nu l-ar cunoaște lumea.
Dumneata, cititorule, care nu ai nici o titulatură pe cartea de vizită, cît și dumneata, care nici măcar nu posezi o carte de vizită, dar de care tocmai de aceea ai nevoie ca aerul, evită de a trece prin antecamera Excelenței. Preferă să-ți trimiți plîngerea, solicitarea, prin poștă sau alte mijloace, dacă nu vrei să te repeadă sau să-ți strîngă mîna cu… ușa, domnul șef de cabinet. El, șeful de cabinet, această creație a timpurilor noastre, a năravurilor noastre!
Credeți că este o mare diferență între ceea ce apărea în ziarele anilor ’30 și ceea ce se întîmplă astăzi, la nivelul socio-politic al societății românești? Vă las tot pe dumneavoastră să răspundeți. (Romulus Dan Busnea)
Lasă un răspuns