Ia fă-mi, domnișoară, o carte care să-mi placă. Ia scrie tu altfel decît au scris alții despre viață și despre tot ce înseamnă miracolul universului cu planete și sori, cu vid și senin, cu mări, ceruri, păduri, buburuze, cu ființe de tot felul, mai ales cu ființe umane. Cu ființe umane mai ales, și cu tot ceea ce deosebește ființele umane de ființele animale.Ai să poți?
Să fie despre dragoste, mai ales. Despre pasiune și dezinteres. Frustrări și fericiri cotidiene. Să te văd, domnișoară, cum descrii tu tristețea fără să devii patetică, fără să miroase a telenovelă. Scri-o ca pe un blues. Să te văd cum ai să povestești despre dezamăgirile și frămîntările tale de cînd erai mică și pînă acum, cînd ești tot mică, fără să mă faci să plîng. (Pentru că și eu, ca și tine, urăsc să plîng ca un bleg cînd mă trezesc consimțind la durerea personajelor). Și fără să se simtă gustul zaharisit, desuet, al verbului care le caracterizează pe femeile scriitoare, cînd se-apucă să scrie despre dezamăgiri, despărțiri, reîntoarceri. Fă-mă să fiu meditativ, dar nu mă întrista. Prefer un zîmbet duios în colțul buzelor cînd citesc. Optează pentru punct, cînd ești tentată să pui virgulă. Scrie, domnișoară, violent și tandru, imprevizibil și, după aia, taie. Taie trăirile plicticoase pe care le-a cunoscut orice gospodină, taie descrierile superflue pe care le-am mai citit undeva, cîndva, taie ce-i în plus fie verb, fie atribut sau complement. Dacă nu-i interesant, taie și subiectul. Pune în locul lui un punct. La urma urmei, orice subiect poate fi rezumat la un punct. Pus unde trebuie. Cu asta începe și se termină lumea. Dacă ești așa deșteaptă, lasă deoparte frămîntările fals existențiale și răspunsurile la complicatele întrebări despre cum să faci să fii fericit. Sîntem sătui de sfaturi. Zi mai bine cum ai iubit tu și cum iubești acuma. Spune-mi ce vezi prin gaura cheii de la ușa care dă spre lumea de-afară. Zi cît fumezi, cum îți place cafeaua și cît mergi pe jos. Să așezi verbele la locul lor. Pune și poezie, că doar nu e numai urîțenie și cenușiu și amar pe pămîntul ăsta. Pune ceva poezie, dar să nu fie cu vise, cu dor, cu suferințe, cu floricele roz. Ai să poți, că doar iubirea e o groaznică autosugestie și ne face mai fericiți doar atîta cît e. Îți trimit, ca să începi, țigări, cafea și mine de pix, să ai pentru cîteva nopți. Dacă le termini, după aia, îți mai trimit. Dacă ai să poți face cartea asta, o să-mi pară bine de cunoștință.
Violeta Preda a citit mesajul acesta expediat de undeva din univers de un cititor necunoscut și plictisit de producția epocii, și i-a plăcut provocarea. S-a gîndit că e cazul să uite amănuntele fără semnificație. S-a gîndit să ascundă amintirile cuvintelor, privirilor, gesturilor și toate cîte mai sînt în uitare. Sub cadă, într-o păpușă umplută cu vată, în frigider, în cuptor, în căldarea de gunoi, în debaraua fără lumină (locul meu preferat pentru urlat), sub o canapea, după un rînd de cărți în bibliotecă, oriunde. Să uite toate amănuntele astea și să pună pe foile albe esența pură de viață. Și-a întors gleznele și și-a scris propria ei poveste, așa cum a fost. Pe adevăr. Cu greșeli, cum e viața, nonconformist, inteligent, cu mare drag de oameni.
Cu gleznele întoarse de dor. (Val MĂNESCU)
Lasă un răspuns